„În lipsa raţiunii”. Când Woody Allen îl întâlneşte pe Hitchcock - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Ar putea părea greu ca Woody Allen să mai vină cu ceva nou, surprinzător, proaspăt. Totuşi… În „Irrational Man” („În lipsa raţiunii”), cineastul american îşi plasează obsesiile în rama unui film hitchcockian.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 august 2015

Recunoscuta fantezie de neoprit, dublată de o la fel de notorie uşurinţă de a lucra, îl ajută de decenii pe Woody Allen să livreze un film pe an. Indiferent de cât de deosebite între ele ar fi, poveştile ce stau la baza scenariilor sale şi, în faza următoare, execuţia lor în imagini îşi dezvăluie cu uşurinţă trăsăturile comune.

Cel mai nou film al său, „Irrational Man” („În lipsa raţiunii”), o comedie existenţială prezentată în premieră în afara competiţiei la Cannes, nu avea cum să facă excepţie. Întâlnim multe din semnalizatoarele tematice şi stilistice ale lui Allen. De aceea, este cu atât mai surprinzător aerul de prospeţime pe care îl degajă filmul. Obiceiuri vechi în haine noi.

Alegerea lui Joaquin Phoenix, aflat la prima colaborare cu cineastul american, în rolul unui imprevizibil profesor de filosofie, contribuie decisiv la revigorarea panopliei de personaje. În interpretarea sa, Phoenix pare să împrumute ceva din ciudăţenia discipolului gârbovit, periculos şi cu mintea tulburată din „The Master”, al lui P.T. Anderson, dar şi din dulcegăreala scriitorului îndrăgostit de o voce de robot din „Her”, al lui Spike Jonze.

Blazat, depresiv, dependent de sticluţa de whisky (din care bea inclusiv între cursuri) şi cu un pronunţat început de burtă – scos în evidenţă de tricourile neglijente şi de planurile apropiate ale directorului de imagine Darius Khondji -, Abe ar putea trece drept o altă variantă a protagonistului masculin atât de des întâlnit la Allen – intelectual măcinat de întrebări grele şi felurite obsesii, dorit de femei, cinic la nevoie.

Toate acestea, bineînţeles, până la un punct – cel la care binecunoscuta tuşă ironică a regizorului intră în scenă şi aruncă totul într-o nouă perspectivă, respectându-se în acelaşi timp, discret, principiile unui scenariu de manual, care cere ca spectatorul să fie mereu surprins şi ţinut captiv. Nici nu contează, în fond, cât de realist e plot-ul, pentru că lumea creată de cineast îşi are propria logică.

După ce le ridică personajelor un solid bagaj psihologic şi emoţional, Allen porneşte într-un distractiv proces de deconstrucţie. De aici şi plăcerea de a observa, ca într-un insectar, comportamentul, dar şi traseul sinuos al unor personaje ale căror dorinţe şi pasiuni intră în coliziune cu propria viaţă.

Această strategie critică nu ratează nici câteva convenţii cinematografice. „În lipsa raţiunii” este, bineînţeles, o comedie. Una din acele comedii în care subiecte presupus serioase sunt tratate cu maximă lejeritate – nu e nimic nou în faptul că teorii ale unor mari filosofi sau scrieri celebre ale unor autori ca Dostoievski sau Arendt sunt citate parodic, în complicitate cu publicul.

Ceea ce face însă Allen cu real succes este să-şi împingă, pe nesimţite, povestea în rama unui film hitchockian – de la accentul pus pe anumite obiecte şi informaţii livrate prin dialog în momente specifice ale naraţiunii, până la gândul obsesiv al crimei perfecte. „În lipsa raţiunii” este un film hitchcockian fără suspansul tradiţional, dar, în schimb, cu multă zburdălnicie.

Distribuit în România de Freeman Entertainment, „În lipsa raţiunii” va intra în cinemtografe la 28 august.