Se joacă la mall, la Băneasa, la Grand Cinema, nu aşa, la Sala Epika, spectacolul „Cina de adio”. Cu Mihai Călin, Ecaterina Ladin şi Gigi Ifrim. E o piesă scrisă de Alexandre de la Patellière şi Matthieu Delaporte, dramaturgi francezi care ne sunt contemporani (ceea ce o face şi un pic, dar doar un pic, preţioasă).
Un articol de Andrei Crăciun|22 mai 2017
„Cina de adio” mult prea repede ar fi încadrată de aprigii și exigenții noștri critici la nedorita cateogrie „șușă”. În urma categorisirii, ar urma facerea de două parale.
Ba că e la mall, ba că e superficial, ba că nu e Shakespeare, ba că așa, dar și pe dincolo. Vin de aceea în apărarea acestui spectacol de teatru și spun răspicat: nu! Nu e chiar așa! Bine, „Cina de adio” nu o să schimbe lumea și nici n-o să vă facă să dați în hohotul de plâns (poate doar dacă aveți lacrima excesiv de ușoară).
Dar poate că totuși teatrul e mai mult decât urcarea încrâncenat-tragică a sfintei scânduri. Poate că teatrul supraviețuiește și prin aceste spectacole, nici prea-prea, dar categoric nici foarte-foarte.
Dramaturgii francezi au ceva de spus, și o spun foarte bine. Ce au ei de spus: vine un moment în viața unui om, când simte nevoia să o rupă (chiar de tot) cu prietenii de odinioară. Pur și simplu, s-a consumat ceea ce a fost și poate că elegant e să îi dai prietenului cu pricina o cină de adio și să nu-l mai vezi niciodată.
Desigur, o asemenea ruptură are și un potențial comic, pe care dramaturgii francezi îl exploatează exemplar. Dar! Ceea ce face din „Cina de adio” spectacolul care ar trebui să fie sunt actorii. Domnule, comici! Comici de-ai noștri. Comici mari.
Gigi Ifrim (în rolul amicului sacrificat la „Cina de adio”) e inubliabil. Pe de altă parte, Gigi Ifrim reușește mereu să înnebunească spectatorii. Râde sala întreagă de cum pune Gigi piciorul pe scenă! N-are ce să facă. E prea iubit. E ca și cum ar fi înconjurat de o aură care stârnește spectatorul să râdă. L-am văzut cândva jucând un Ibsen, la Bulandra. Era serios, era grav, era personajul, cum trebuie să și fie un actor. Dar lumea tot râdea, domnule! Da, lumea râdea de cum apărea Gigi. Talentul dumisale îi este, iată, și povară.
Mihai Călin și Gigi Ifrim, în „Cina de adio”.
Mai departe, Mihai Călin e așa cum e el mereu: fără cusur. Ce reproș să îi aduci lui Mihai Călin? N-ai ce. Iar Ecaterina Ladin reușește să le facă față acestor doi actori dezlănțuiți în comic. Nu știu câte actrițe din țara noastră ar putea.
De aceea, vin cu toată răspunderea în fața dumneavoastră și spun: „Cina de adio” are farmecul pe care îl are, întotdeauna, în teatru ceea ce este adevărat. Găsesc adevărurile pe care le spune acest spectacol – așa cum e el, de weekend, de mall, ușor dacă vreți – fundamentale. Nu găsesc niciun motiv îndreptățit să fie ocolit de un iubitor de teatru.
Gigi Ifrim (în rolul amicului sacrificat la „Cina de adio”) e inubliabil. Pe de altă parte, Gigi Ifrim reușește mereu să înnebunească spectatorii. Râde sala întreagă de cum pune Gigi piciorul pe scenă!
Foto: Petru Ivu
