„În pronunțare”. Echilibristică
https://www.ziarulmetropolis.ro/in-pronuntare-echilibristica/

CRONICĂ DE FILM Avându-i în distribuţie pe Dorotheea Petre, Cuzin Toma şi Olimpia Melinte, „În pronunţare”, debutul în lungmetraj al regizoarei Mihaela Popescu, este o încercare destul de ambiţioasă de evadare în fantastic şi în impresionism – un film însă riscant, mereu în pericol de a-şi pierde echilibrul fragil.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 februarie 2018

Prezentat în așa-numita „Săptămână a criticii” de la Berlin, un eveniment organizat de Asociația Criticilor de Film din Germania şi desfăşurat în paralel cu Berlinala, „În pronunţare” este debutul în lungmetraj al regizoarei Mihaela Popescu, autoarea unui foarte îndrăzneţ, prin subiect, scurtmetraj din 2013 – „Plimbare”, în care o femeie în vârstă (Valeria Seciu) îi cere mai tânărului vânzător (Sergiu Costache) de la magazinul de unde își cumpără fructele și legumele să îi ofere, contra cost, o ultimă plăcere sexuală.

Începutul filmului „În pronunțare” poate surprinde și cu certitudine îi indică spectatorului cinefil că este invitat să pătrundă într-o altă lume și într-o altă estetică decât cele cu care l-au obișnuit realismul Noului Cinema Românesc: într-o secvență fără dialoguri (așa cum vor mai fi și altele) plasată într-un apartament spațios dintr-o clădire veche din centrul Bucureștiului, o femeie misterioasă (Dorotheea Petre) trezește un bărbat, Andi (Cuzin Toma), de lângă cea care pare să îi fie soție (Olimpia Melinte), îi pune la gât o zgardă și o lesă și apoi îl duce în parc să își facă alergarea de dimineață.

Conceput într-un plan-secvență abil coregrafiat (filmul e construit, de altfel, aproape doar din planuri-secvență extrem de fluide) și cu o imagine (Marius Panduru) în care totul este filmat cvasi-deformat, iar cadrul pare a-și pierde contururile, lărgindu-se, momentul relevă deopotrivă calitățile și nereușitele întregului demers.

Bizareria a ceea ce se întâmplă în secvență, nu lipsită de o notă de comic, setează un alt tip de așteptare: suntem într-o zonă aparent suprarealistă, iar asta stârnește o anume curiozitate pe care Mihaela Popescu (care semnează și scenariul) reușește să o întrețină, nu fără dificultăți, până la finalul filmului.

Asta deși devine destul de repede evident că avem de-a face cu un protagonist a cărui dublă personalitate este (mult prea) explicit pusă în scenă: o latură tăcută, dar ocazional agresivă și impulsivă (întruchipată de prezența lui Cuzin Toma, care nu vorbește tot filmul) și o latură feminină și rațională (întruchipată de prezența Dorotheei Petre) – cei doi actori sunt aproape mereu unul lângă altul în cadru sau, orice caz, în același spațiu.

Prima latură se manifestă prin răbufniri, prin scăparea de sub control a impulsurilor de violență sau sexuale – în trafic sau în cuplu; iar a doua, prin stări de calm, de luciditate și de bunăvoință – de pildă, partea feminină (semnalată pe generic drept K) este cea care primează în secvențele de la tribunal, acolo unde protagonistul împarte dreptatea din postura de judecător, în cazuri de încălcări minore ale legii.

Acest dispozitiv dramaturgic destul de simplu dar neașteptat este salvat, parțial, de la căderea în ridicol (un pericol permanent) de opțiunile stilistice ale regizoarei. Cu excepția finalului – realizat, în mod inspirat, într-un registru documentar -, întregul film lasă impresia, ajutat și de muzica extra-diegetică, unei plonjări în subiectivitatea, în lumea interioară e dublului personaj: tot ceea ce vedem este redat din perspectiva emoțională a protagonistului (o astfel de deformare, de subiectivizare a spațiului și a timpului cinematografice a mai făcut-o la noi Mircea Săucan, în marele său film „Meandre”, din 1967).

Regia nu e lipsită însă de o ușoară autocomplezență, de un caracter demonstrativ. Sunt destule momentele în care personajele par simple fantoșe (de pildă, secvențele din casă, cu soția, sau cele în care protagonistul lui Cuzin Toma pare dominat de o melancolie afectată, adică mai tot timpul), fiind umbrite de înclinația regiei de a se pune pe sine în valoare.

Chiar și așa, aceeași regie oferă și câteva momente foarte bune, cum sunt secvențele de la tribunal (în care camera de filmat face, dintr-un punct fix, panoramări lente de 360 de grade, nejustificate neapărat dramaturgic) sau o scenă exotică (un lung plan-secvență în mișcare) în care protagonistul încearcă o incursiune nocturnă într-un club de striptease. Mobilitatea aparatului, muzica și jocul de lumini creează o atmosferă specială, aproape onirică – un  bun fragment de cinema.

Lentoarea ușor perceptibilă a filmului își poate găsi un alibi în acest impresionism care sugerează starea de profundă depresie a personajului – niciodată explicată, ci doar revelată prin deconectarea lui Andi de lumea înconjurătoare. „În pronunțare” este un exercițiu de echilibristică, un film fragil, marcat deopotrivă de curajul regizoarei de a încerca limbajul fantastico-suprearealist și de riscul deloc de neglijat ca spectatorul să accepte cu greu acest pariu și o astfel de convenție care nu convinge până la capăt.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

21
/06
/14

Cea de-a XI–a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent ANONIMUL se desfăşoară în acest an, în mod excepţional, în Bucureşti, în perioada 12-17 august, păstrând atmosfera din Deltă şi ideea de a te îndepărta de “betoanele urbane” ca să vezi filme bune într-o atmosferă specială.

20
/06
/14

CRONICĂ DE FILM. Cel mai recent lungmetraj de ficțiune al surprinzător de prolificului regizor Radu Gabrea, „O poveste de dragoste, Lindenfeld”, este ca o creatură împăiată: de la distanță pare un film promițător, dar, privit de aproape, lipsa naturaleții și a ritmului lasă o impresie pregnantă de dezamăgire.

18
/06
/14

Filmul My Name is Salt (Elveția / India 2013), povestea a mii de familii din India care trăiesc din sarea pe care o colectează în deșert, este câștigătorul Marelui Premiu al ediției a treia de Pelicam – Festivalul Internațional de Film despre Mediu și Oameni.

17
/06
/14

Marele regizor polonez Krzysztof Zanussi afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis realizat la TIFF, că nu există decât un pas între succes și eșec, că premiile sunt folositoare, că a făcut compromisuri în timpul comunismului, că tinerii își vând astăzi prea ușor libertatea și că ceea ce contează este să te comporți decent în viață.

16
/06
/14

Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) revine la Sibiu, în perioada 25 – 29 iunie 2014, cu o selecție generoasă de filme românești, producții noi de succes, documentare captivante și multe alte surprize.

15
/06
/14

Blood Ties / Legături de sânge, thriller-ul franco-american în regia actorului devenit recent şi regizor, Guillaume Canet (Tell No One), va avea premiera în România pe 27 iunie. Filmul spune povestea a doi fraţi din Brooklyn-ul anilor ‘70, unul ajuns gangster, celălalt poliţist.

14
/06
/14

Noaptea Lungă a Filmelor Scurte, evenimentul-maraton care aduce la un loc cele mai premiate scurtmetraje din ultimul an, va avea loc pe 28 iunie, outdoor, la Grădina Botanică din București, începând cu ora 20:00. La a 6-a ediție, publicul ShortsUP iese din scaunul spectatorului pentru a primi rolul juriului. 

14
/06
/14

CRONICĂ DE FILM. Proiectat în deschiderea Festivalului de Film de la Cannes, alegere pentru care organizatorii au fost aspru atacați de critici, „Grace de Monaco”, de Olivier Dahan, este o cronică plină de glamour și cumințenie a unui moment de criză din viața celebrei prințese, fosta actriță americană Grace Kelly.

13
/06
/14

Laureată cu Premiul Oscar, fermecătoarea Nicole Kidman uimeşte publicul cu o interpretare fără cusur, în filmul biografic ,,Grace de Monaco”, povestea fascinantă a celebrei actriţe devenite prinţesă, care are premiera în cinematografe pe 13 iunie.