Krzysztof Zanussi, regizor: „Tinerii își vând libertatea corporațiilor”
https://www.ziarulmetropolis.ro/krzysztof-zanussi-regizor-nu-exista-cineast-independent-este-un-mit/

Marele regizor polonez Krzysztof Zanussi afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis realizat la TIFF, că nu există decât un pas între succes şi eşec, că premiile sunt folositoare, că a făcut compromisuri în timpul comunismului, că tinerii îşi vând astăzi prea uşor libertatea şi că ceea ce contează este să te comporţi decent în viaţă.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 iunie 2014

Krzysztof Zanussi este unul din cei mai mari cineaști polonezi și europeni. Reprezentant de seamă al celebrei școli poloneze de film din anii `60-`70 și al așa-numitului „cinematograf al neliniștii morale”, el a realizat zeci de filme, cu intelectuali preocupați de problemele morale și marile teme (sensul vieții, ideea compromisului și a alegerii, moartea).

Printre cele mai importante pelicule ale sale sunt „Structura cristalului” (1969), „Iluminare” (1973), „Camuflaj” (1976), „Constanță” (1980), „Anul soarelui liniștit” (1984) sau „Persona non grata” (2005).

Premiat de-a lungul anilor la Cannes, Veneția, Berlin sau Locarno, Krzysztof Zanussi a fost prezent la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unde a participat la proiecția primului său film, „Structura cristalului” , la o discuție cu publicul și la ceremonia de închidere, când a primit premiul pentru întreaga carieră.

Într-un interviu acordat Ziarului Metropolis la TIFF, Krzysztof Zanussi a vorbit despre primele sale filme, despre importanța premiilor, despre relația cu colegii, despre compromisurile din timpul comunismului, despre cât de ușor își vând tinerii astăzi libertatea corporațiilor și despre cinematogafia română.

Ionuț Mareș: Ce părere aveți acum despre primele dvs. mari filme din anii `60-`70?

Krzysztof Zanussi: Încerc ca analiza mea să fie utilă pentru alții. Primul meu mare succes relativ („Structura cristalului”, 1969 – n.r.) a fost la doar un pas de un mare eșec. Iar asta este o lecție bună pentru toți. Mai întâi, să nu renunți niciodată. Apoi, să nu uiți că uneori există doar o mică diferență, iar dintr-o dată ceva ce nu a funcționat începe să funcționeze.

Este un miracol în film: prin montaj, schimbând ceva, adăugând sau scoțând un segment, dintr-o dată poți salva ceva ce părea complet fără speranță. Așadar, nu-ți pierde speranța. Luptă până la capăt. Uneori există o întorsătură, iar oamenii care îți spuneau că ceea ce ai făcut este un gunoi încep dintr-o dată să-ți spună că nu este un gunoi.

Krzysztof Zanussi photo by Robert Pałka

Nu cred că în alte discipline este atât de dramatic ca în filme. Cu primul meu film am fost atât de aproape de eșec și am fost atât de surprins că dintr-o dată s-a considerat că aveam talent. Toată lumea îmi spunea că nu am talent deloc.

V-au ajutat premiile câștigate?

Când au venit, bineînțeles. Au fost o confirmare. Ai nevoie de o confirmare. Premiile ajută întotdeauna. Acesta este rolul lor. Nu doar obiectiv, dar și într-un sens interior. Am îndoielile mele. Am crizele mele. Am momente când sunt disperat și îmi spun că nu sunt bun de nimic.

Iar când văd toate aceste premii, îmi spun: Sunt toți acești oameni idioți? De ce mi le-au acordat? Poate pentru că am avut talent o dată, dar ce se întâmplă acum? Viața unui artist este întotdeauna chinuită și agitată. Dacă nu este așa, atunci nu ești artist.

În anii `60 și `70 ați fost un grup de regizori polonezi talentați, cu succes. Care erau relațiile dvs. cu colegii?

Eram rivali. Așa cum se întâmplă în mod natural, eram dușmani. Este extrem de neobișnuit să te împrietenești cu rivalul tău. Dar a fost o perioadă bună, pentru că aveam un dușman comun. De aceea eram relativ uniți. Și am descoperit chiar și solidaritatea, ceea ce este extrem de neobișnuit printre artiști.

A existat această perioadă în Polonia când am descoperit solidaritatea la un nivel social larg. Am înțeles că elita, intelighenția, este responsabilă pentru muncitori. Ca realizator de filme, plăteam contribuția mea personală pentru a ajuta familiile muncitorilor care erau în închisoare.

Se întâmpla în anii `70 și era o acțiune organizată. Sunt foarte mândru de acest lucru, de faptul că eram conștienți că suntem aceeași națiune și purtăm aceeași luptă. Dacă cineva suferă, trebuie să împărtășim. De aceea mișcarea care a eliberat această parte a Europei s-a numit Solidaritatea și are un înțeles mai profund, ceva care se aplică umanității în general. Din păcate, suntem de asemenea și o specie foarte egoistă. Suntem rivali, ne luptăm și suntem în concurență tot timpul.

Una din temele filmelor dumneavoastă este compromisul moral. Ați fost nevoit să faceți compromisuri în acea perioadă?

Bineînțeles. Am o listă lungă de compromisuri, iar de două ori am făcut mărturisiri publice. Nu spun că aș regreta, pentru că probabil aș fi ales la fel. Au fost compromisuri necesare, dar nu au fost dureroase.

Nu am semnat unele scrisori de protest, nu am strigat în anumite momente, am tăcut, dar am mărturisit. Știu că a fost prețul pentru a putea să-mi continui profesia. Din fericire, nu am semnat nimic de pe care mi-aș fi dorit să-mi retrag semnătura. Dar au fost unele scrisori ale unora mai radicali, în special scriitori, deoarece scriitorii publicau în străinătate.

Un cineast este de obicei mai dependent – nu există cineast independent, este un mit. Eram complet dependent de cinematografia de stat. Prin urmare, ori trebuia să emigrez, ori să tac, ori să evit ciocnirea directă. Apelam la trucuri. Eram foarte mândru de trucurile mele. Nu erau întotdeauna curajoase, dar erau practice.

Era o lege în perioada comunistă conform căreia semnarea unei scrisori colective este o infracțiune care poate fi sancționată. Când colegii mei erau curajoși și semnau o astfel de scrisoare, eu scriam propria mea scrisoare, identică, dar semnată numai de mine. Nu au existat consecințe, nu am fost niciodată atacat, pentru că eram singur. Scrisoarea mea nu a fost publicată de media occidentale.

Uneori erau, dar de cele mai multe ori nu. Efectul era mai mic. A fost un compromis. Nu am mers până la capăt cu protestele. În viața mea au existat atât de multe paradoxuri, atât de multe întorsături. Bineînțeles, ceea ce contează este o anumită decență. Să te comporți într-un mod decent. Este ceea ce am încercat cu disperare să respect. Sper că nu am comis niciun gest pe care să îl consider indecent și dureros. Dar am făcut destul de multe compromisuri.

Cinematografia poloneză are o tradiție în a vorbi despre istorie și despre trecutul țării. Filmele dvs. nu sunt direct despre istorie, sunteți mai interesat de problemele morale. A fost alegerea dvs.? A fost o dorință interioară?

Este probabil temperamentul meu. Nu sunt atât de mult interesat de istorie în sens larg. Totuși, am scris destul de multe scenarii pentru filme istorice, filme de epocă, însă numai două dintre ele au fost realizate. Din nefericire, nu am avut o atât de mare credibilitate pentru a primi atât de mulți bani de câți este nevoie pentru a realiza un film cu costume de epocă.

Poate viitorul meu film va fi unul cu costume de epocă. Va fi un film foarte restrâns, puține costume, puțini oameni. Altfel, ar costa o avere. Ar trebui să fie comercial și ar trebui să fac compromisuri, ceea ce nu mi-aș dori să văd pe ecran. Nu-mi place ca istoria să fie abuzată sau folosită într-un mod copilăresc. Interesul meu a fost mereu pentru alegeri. Este vorba despre libertate. Libertatea de alegere – de a putea alege între bine și rău. De obicei alegem răul.

Credeți că mai este loc pentru acest tip de filme în cinematografia contemporană?

Ce se poate observa în două mii de ani de dramaturgie europeană este că există întotdeauna alegeri morale. Erau în tragedia greacă, în piesele lui Shakespeare. Prin urmare, de ce nu și astăzi? Avem multe alegeri dramatice, iar oamenii fac aceste alegeri în fiecare zi.

Ceea ce este pentru mine dramatic astăzi – iar acesta este subiectul celui mai recent film al meu, „The Foreign Body” – este că am luptat pentru libertate cu atât de multe sacrificii, iar acum, când libertatea este la dispoziția noastră, tinerii o vând corporațiilor pentru un preț atât de mic. Prețul unei mici promovări, al unei mici cariere. Își vând libertatea într-un sens foarte larg. Își pierd personalitatea.

Încep să se îmbrace într-un anume fel. Încep să vorbească într-un anume fel. Acceptă numai anumite distracții, pentru că este la modă în corporația lor. Merg în tabere de integrare și se comportă conform instrucțiunilor instructorilor lor. Este dezastruos din punct de vedere uman.

Unde este personalitatea? Îți vinzi munca și timpul, dar nu trebuie să-ți vinzi sufletul. Oamenii sunt nerăbdători să-și vândă sufletul, și pentru că în acest moment mase mari promovează ideea unei vieți mai bune. Ei o iau de bună. Relațiile în interiorul unei corporații sunt de obicei groaznice. Oamenii se denunță reciproc, încearcă să concureze unii cu ceilalți într-un fel care este profund inacceptabil din punct de vedere moral. Este ceva ce mă înfurie. De aceea am făcut acest film.

Știați în acea perioadă ceva despre cinematografia română?

Bineînțeles. Acum știm multe despre cinematografia română, pentru că aveți un deceniu bun, sunteți la modă. Ne uităm la aceste filme și sunt fericit că unii (cineaști – n.r.) sunt prieteni vechi de-ai mei. Nu aș spune că mi-au fost studenți, dar i-am întâlnit când erau doar la început și am avut contacte și discuții bune.

Dar îmi amintesc cinematografia română mai veche, cinematografia din anii `70 și `80. Regret că acest cinema cumva a dispărut. Nu văd o continuitate. În Ungaria, un Miklos Jancso a lucrat în vechiul sistem, a lucrat în Occident, a lucrat în sistemul nou. Nu-mi mai văd vechii mei colegi români prezenți acum. Poate că schimbarea a fost prea dramatică pentru ei.

Foto cu Krzysztof Zanussi – Nicu Cherciu / Robert Palka

18
/09
/20

Cel mai nou cinematograf de tip multiplex din România a fost inaugurat de Cineplexx pe 16 septembrie la Târgu-Mureș, în prezența unui public nerăbdător să-și vadă vadă filmele preferate pe marele ecran. Locația nou deschisă reprezintă cea de-a cincea investiție făcută de companie în România într-un singur an de la intrarea pe piața locală.

17
/09
/20

A 12-a ediție KINOdiseea – Festivalul de Film pentru Publicul Tânăr are loc în București, în perioada 17 septembrie–11 octombrie 2020, și aduce pe marile ecrane din aer liber cele mai noi filme pentru copii, dar numai bune pentru o seară petrecută cu întreaga familie.

09
/09
/20

Pentru a sărbători cea de-a 5-a ediție, organizatorii festivalului Película au pregătit o călătorie cinematografică specială: 21 de producții din 8 țări din America Latină (Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Mexic, Peru și Uruguay), cărora li se alătură 2 titluri din Spania.

08
/09
/20

CRONICĂ DE FILM În al treilea său documentar, „Holy Father” (2020), câştigător al Premiului Special al Juriului la Sarajevo şi prezentat în premieră în România la Astra, regizorul Andrei Dăscălescu are curajul de a explora relaţia cu tatăl său, călugăr la Athos, şi cu iubita sa, cu care urmează să aibă un copil.

08
/09
/20

Emoție și participare cu toate simțurile la proiecția eveniment a filmului „Transalpina, Drumul Regilor”, de Dumitru Budrala, vizionată din bărci, în cadrul Astra Film Festival 2020. Cele peste 30 de bărci și hidrobiciclete care au plutit duminică seara pe lacul din Muzeul Astra Sibiu s-au legănat în aplauzele îndelungate ale spectatorilor, care au mulțumit astfel pentru experiența splendidă de care au avut parte, într-un cadru feeric, înconjurați de mori de vânt și stuf, având deasupra cerul înstelat.

08
/09
/20

Marele ecran, ambianța din sală, noi premiere, meniurile cu popcorn și întreaga experiență cinematografică incomparabilă revin cu intensitate și în deplină siguranță din 15 septembrie în cele patru locații Cineplexx – Băneasa (Băneasa Shopping City), Titan (Auchan Titan), Satu-Mare (Shopping City Satu-Mare ) și Sibiu (Shopping City Sibiu), iar din 16 septembrie în cea de-a cincea, odată cu inaugurarea noului multiplex din Shopping City Târgu-Mureș.

07
/09
/20

CRONICĂ DE FILM Proiectat în România la TIFF și Astra, „Așteptați răspunsul operatorului” (2020), de Pavel Cuzuioc, regizor de origine basarabeană stabilit în Austria, este un reușit documentar filmat în Republica Moldova, Ucraina, România și Bulgaria. Portretul tandru al unei regiuni, având ca protagoniști instalatori de telefonie, televiziune prin cablu și internet.

Pagina 1 din 27012345...102030...Ultima »