În lumea noastră prea rar mai sunt poveşti pentru care „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” rămâne valabil. Nu mai avem timp, nu mai avem energie, nu mai avem răbdare pentru poveşti care durează o viaţă.
Un articol de Monica Andronescu|26 mai 2021
Închidem în noi frustrări și neliniști și alergăm mereu spre un altceva care să ne ofere o altă experiență. Căsniciile azi sunt, poate, mai mult ca oricând, mici tărâmuri de nisipuri mișcătoare, unde echilibrul se păstrează adesea cu ședințe la psiholog, cu tăceri care se transformă în timp în mici monștri, iar scadența incomunicării se plătește la un moment dat și prețul nu e mic.
Textul lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Mici crime conjugale”, pus în scenă la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu, explorează o căsnicie pe care timpul și incomunicarea au erodat-o. Și chestionează iubirea. Cât timp durează iubirea? Când dispare? De ce dispare? Când se transformă în ură? Când minciuna devine mai puternică decât iubirea? Ce înseamnă acceptare? Ce înseamnă încredere? De ce aerul acela de fericire care pare să dureze o viață, pe care ți-l aduce momentul când te îndrăgostești, se transformă într-o zi în otravă?
Situația pe care o propune Eric-Emmanuel Schmitt are însă și o altă încărcătură emoțională. Gilles suferă un accident casnic și își pierde memoria. Iar soția lui, Lisa, îl ajută să redescopere casa, propria viață, familia, să se redescopere pe sine. Ce se ascunde însă în spatele acestei povești? În spatele fiecăruia dintre ei? Cum arăta viața lor înainte de accident? Cine sunt ei azi? Sunt doi străini care pornesc împreună într-o nouă poveste? Sau și-o asumă și se întorc împreună în cea veche?
Spectacolul Teatrului Național din Sibiu, care trebuia să aibă premiera cu public în luna martie, a fost nevoit, din cauza evoluției situației pandemice, să se mute pe scena digitală de unde a fost transmis în direct. Diana Fufezan și Adrian Matioc, în cele două roluri, Lisa și Gilles, au jucat pe scena de la Sibiu, cu sala goală, asumându-și o poveste complicată, care, cu siguranță ar avea alt ritm și altă energie într-o sală plină.
Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu au construit un spațiu mai degrabă impersonal, așa cum sunt mai toate spațiile în care locuim noi azi, funcționale, aerisite, cu mici amprente ale personalității noastre, dar, în esență, impersonale… Aici, se întorc acasă, de la spital, doi oameni, un bărbat și o femeie. Ea spune că sunt soț și soție. El nu-și amintește nimic și simte nevoia să folosească pluralul atunci când îi vorbește ei. Ea e o străină pentru el. Tot locul îi e străin. El însuși își e străin. Nu se identifică deloc cu necunoscutul de care îi povestește ea, nu se recunoaște deloc în acel om pe care ea încearcă să i-l reconfigureze, pentru ca el să intre în acel tipar.
O gheață stranie se simte între ei și pânza aceea de necuvinte se construiește frumos între Adrian Matioc și Diana Fufezan. Simți că acolo e ceva mai adânc, mai profund, că acolo e ceva misterios, ceva ce nu se spune, că ei împart sau ascund o taină. Și povestea începe să curgă. Și misterele încep să iasă la suprafață. Toată rugina unei căsnicii ajunse într-un punct mort, tot ceea ce a rămas nespus ani întregi va țâșni acum și se va așeza între ei. Minciună. Foarte multă minciună. Cât de mult a uitat Gilles din vechea lui viață? Când încep, de fapt, să-i revină amintirile? Și încet, încet îți dai seama că nisipurile sunt cu adevărat mișcătoare, că nimic nu e ceea ce pare, iar adevărurile încep să se întrezărească.
Mariana Cămărășan, a cărei carieră artistică este marcată de astfel de texte dense psihologic, construiește un fel de plasă de fire nevăzute între cei doi, care, în final, se traduce într-o poveste consistentă, în care luminile, culorile marchează schimbări de stare, de perspectivă… de orizont.
Încet, încet, personajele devin mai consistente, mai complicate, relațiile dintre ele la fel. Diana Fufezan construiește inteligent fragilitatea și dezechilibrul și nefericirea Lisei, iar Adrian Matioc se joacă frumos cu adevărurile, cu neputințele și creează un Gilles plin de nuanțe.
Spectacolul de la Sibiu propune o discuție emoționantă despre limitele iubirii, despre limitele căsniciei, despre limitele adevărului… Nu impune concluzii, ci doar deschide o mulțime de posibilități care se traduc în premise pentru autoanaliză.
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
„Mici crime conjugale” de Eric-Emmanuel Schmitt
Un spectacol de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu
Distribuția: Diana Fufezan și Adrian Matioc
Foto: Dan Susa
