Ziarul Metropolis face o călătorie în trecut, pentru a vă arăta cum se desfăşura o şedinţă de redacţie la ziarul Timpul, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Eminescu şi Caragiale au fost colegi în redacţia publicaţiei.
Un articol de Monica Andrei|13 ianuarie 2015
Autorul „Nopţii furtunoase” şi poetul „Luceafărului” s-au cunoscut în una din casele lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, în Bucureşti, prin 1867. Zece ani mai târziu, cam prin preajma Războiului de Independenţă, pe la 1877, Eminescu i l-a prezentat pe Caragiale lui Slavici.
Eminescu, Slavici şi Caragiale au lucrat o vreme în redacţia ziarului „Timpul” care avea sediul în Bucureşti. Ioan Slavici a povestit în Amintirile sale cum era atmosfera din redacţie şi cum lucrau ziariştii. Aşa cum l-a cunoscut autorul “Morii cu noroc”, Eminescu avea o fire duioasă, umbla deseori flămând, iarna zgribulit de frig şi jerpelit, iar mulţumirile lui erau gândul înalt, inima curată, cerul senin, poiana înflorită, crângul plin de păsări voioase. Caragiale era un cinic optimist care observa viaţa din berărie pentru a da viaţă persoanjelor sale.
Ziarul Timpul din 28 iunie 1883
Una dintre marile mulţumiri ale vieţii e să ştii să fii om şi să stai în tihnă de vorbă cu alt om. Trăiau amândoi în mijlocul unei lumi în care atât de multe nu erau cum trebuie să fie şi erau sortiţi din naştere să le vadă, să le înţeleagă şi să le judece pe toate. Când unul le privea cu inima, era cuprins de mânie, iar celălalt, care le judeca cu mintea, era scârbit; pe când unul se avânta în mustrări cât mai aspre, celălalt izbucnea în hohote de râs şi-i prezenta pe Ipingescu, Rică Venturiano, pe coana Veta şi Ziţa, pe Zoe, Trahanache, Tipătescu, Zibal şi pe toţi ceilalţi, şi-l consola pe Eminescu că oamenii au fost aşa dintotdeauna şi aşa au să rămână în vecii vecilor.
Cât au fost colegi de redacţie la ziarul Timpul, o zi de muncă începea la 7 dimineaţa pentru Eminescu, Slavici şi Caragiale. Atunci apăreau pe uşa redacţiei cu manuscrisele lor în buzunar, scrise citeţ.
„Eminescu era de părere că slova proastă strică efectul în frază. Luaserăm de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi şi ceea ce scria el însuşi. Urmau discuţii generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia naţională, în etică şi în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află ţara, discuţii vii şi variate care nu se mai puteau sfârşi.
Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare, iar Caragiale care puţin învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi pe toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi stătea în faţa lui cu ochii pătrunzători, hâtru nesăţios, care vrea să afle orice, şi-l zgândărea mereu mai cu “Aş!”, mai cu „Nu se poate!”, mai cu „Ba, bine că nu!”, ca să scoată din el tot ceea ce avea sufletul lui.
„Manuscript!” Striga băiatul din zeţărie ivindu-se în prag. Eminescu îl lua la goană pe „imbecilul soios” care îndrăznea să tulbure prin prezenţa lui “discuţiunile”.
Slavici: „Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru”.
Caragiale: „Dă-o dracului de gazetă! Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui!”
“Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se începea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţie cu propoziţie, vorbă cu vorbă. Urmau a se discuta aprins chestiunile de gramatică. În redacţie erau discutate în linişte, căci Caragiale, în materie de limbă românească, era deasupra. Eminescu avea cunoştinţe uimitoare în ceea ce priveşte literatura universală, cunoştea literatura românească, cărţile bisericeşti, cronicarii, scriitorii din Renaştere.
Caragiale simţea limba vie, care era vorbită zilnic, mai bine decât Eminescu. Eu ştiam doar limba pe care am învăţat-o alergând cu ştrengarii pe câmp şi pe dealuri. Deoarece niciuna dintre gramatici care existau atunci nu se potrivea cu principiile noastre, ne-am pus în gând să ne croim noi una, aşa numai pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale a stabilit sintaxa, iar eu îmi dădeam silinţa să potrivesc vorbele cu firea limbii româneşti”.
Băiatul de la tipografie: „Manuscript!”
Caragiale: „Stai, infamă creatură, nu vezi că fraza e rău construită?”
Urma o lungă discuţie. Caragiale îşi convingea cei doi prieteni şi lucrători în redacţie că pronumele care nu poate fi înlocuit cu „ce” decât când substantivul la care se raportează stă în nominativ şi că înainte de „care” se pune virgula, iar înainte de „ce” nu se pune decât subordonata dreaptă.
Băiatul: „Manuscript!”
Eminescu: „Ptiu, păcatele mele! Nu vezi că şi vorba e rău declinată?”
Urma o altă discuţie despre substantivul terminat în “ă” când are genitivul în „ei” sau în „îi”.
Băiatul: „Manuscript!”
Slavici: „Ai răbdare băiete, mai avem câteva vorbe rău aşezate să le mutăm şi să scapi de aici!”
Eminescu locuia într-o cameră la Slavici acasă, prin bunăvoinţa nevestei lui, undeva în curte, în două încăperi, cu o masă de brad, nişte rafturi cu cărţi, un pat din topor, câteva scaune, un cuier, şi în loc de dulap o ladă mare.
Toţi trei amicii îşi continuau discuţiile de gramatică şi de literatură acasă la Eminescu, după programul de la redacţie unde nu-i mai supăra băiatul de la zeţărie, printre cafele, nori de fum de ţigară până la cântatul cocoşilor. Citeau mult şi unul şi altul, erau mereu nedumeriţi, iar sămânţa de vorbă nu li se mai sfârşea. O dată pe săptămână, vinerea, aveau serata literară a “Junimii” de la care ei nu lipseau niciodată.
Caragiale se interesa de muzică, balet, arhitectură, pictură, de tot ce era frumos în artă, iar când era vorba de scriitură, avea un cult al formei, pe când Eminescu se pierdea în lumea ideilor. Pe cât era rău de gură cu alţii dramaturgul, pe atât era nemilos faţă de sine însuşi. De aceea a scris atât de puţin, deşi avea atât de multe să spună.
„Scria o pagină – îşi aminteşte Slavici – şi o copia curat cu o slovă frumoasă, apoi şi-o citea. O strâmbătură, alta, iar alta: ici o vorbă nu i se părea aleasă adecvat cu gândul lui, acolo alta era rău întrebuinţată ori greşit aşezată, un gând nu-i ieşea destul de-nvederat la iveală. Deoarece corecturile îi erau nesuferite, copia pagina din nou cu slova încă mai frumoasă. Era în stare să copieze şi de zece ori, să rupă pagina şi să se ducă la plimbare.”
După câteva luni de lucru în redacţia ziarului „Timpul”, Caragiale îşi anunţă prietenii că pleacă.
Caragiale: Sunt om incapabil de a scrie la gazetă.
Eminescu: Prostii! N-ai dat până acum nimic ce era bun.
Caragiale: Da! Le-o fi plăcând altora, dar nu-mi place mie. Nu mă maltratez pe mine muşcându-mi buzele când văd tipărit ce am scris! Ori tac şi râd pe n-fundate, ori îi batjocoresc, ca să râdă şi ei înşişi de sine!
Aşa a făcut. Şi au râs, râd şi vor râde mulţi în faţa oglinzii ce el le-a pus-o în nas.
Sursa: „Amintiri despre Caragiale”, Editura Humanitas
