Spectacolul „Ultima bandă a lui Krapp”, în regia lui Toma Dănilă, după un text de Samuel Beckett, se joacă la Unteatru. În spectacol apare un singur actor: Constantin Cojocaru.
Un articol de Andrei Crăciun|14 ianuarie 2019
Are loc o întâlnire fericită, așadar magică, în teatrul Unteatru din București.
S-au întâlnit un text de-al lui Beckett (care nu e însă beckettian, îi lipsește absurdul desăvârșit), un mare actor la vârsta deplinei maturități (Constantin Cojocaru) și căutarea autentică a unui regizor tânăr (Toma Dănilă) de a înțelege vârsta de aur.
Bătrâneții i se spune vârsta de aur, dar ea nu e așa decât în cazuri excepționale. Bătrânețea vine îndeobște cu singurătatea, retragerea din lume și adeseori cu alienarea și viața îndărătul baricadelor personale. Bătrânețea nu e o plimbare în parc.
Beckett știa ce este bătrânețea, iar textul la Ultima bandă a lui Krapp e dureros, tocmai pentru că e adevărat.
Monodramă. Așa se numesc, convențional, genul acesta de spectacole (cuvântul spectacol e, de asemenea, o convenție mai degrabă nepotrivită în context). Monodrama, așadar.
Textul lui Beckett e greu pentru că ne duce acolo unde nu vrem să ajungem, în largul unui ocean în care fiecare e singur doar cu sine și, dacă are noroc, cu amintirile care îi rămân din viață.
Krapp ascultă o bandă de magnetofon. Krapp își înregistra ideile haotice, Krapp e acum bătrân și e singur și ascultându-se vorbește cu cel care a fost cândva.
Krapp este, înțelegem, un scriitor care nu și-a împlinit speranțele – nu contează, oricum nu-și vrea anii trecuți înapoi.
E întuneric în sala mică de la Unteatru și Constantin Cojocaru scoate sufletele spectatorilor și jonglează cu ele, magic, ca și cum ar fi niște bulgări de zăpadă care i se topesc în căldura palmelor.
Domnul Cojocaru este un mare actor.
Seara începe cu Krapp privindu-se în oglindă. Se privește îndelung și insuportabil și, niciun cuvânt dacă n-ar fi spus mai departe actorul, totul ar fi fost înțeles, totul, totul, totul – în tristețea sa inevitabilă, de care zadarnic fugim.
La sfârșit, în noapte, oamenii ies năuci de la monodramă, și e iarnă și e întuneric și ei tac, cum se cuvine să taci când ți se încredințează o taină.
Taina: Krapp e acolo, mereu e acolo, și ne așteaptă.
S-au întâlnit un text de-al lui Beckett (care nu e însă beckettian, îi lipsește absurdul desăvârșit), un mare actor la vârsta deplinei maturități (Constantin Cojocaru) și căutarea autentică a unui regizor tânăr (Toma Dănilă) de a înțelege vârsta de aur.