Ediţia din acest an (a şasea) a Festivalului Internaţional de Teatru INTERFERENȚE de la Cluj, care s-a încheiat vineri 30 noiembrie şi al cărui director este Tompa Gábor, a stat sub semnul şi semnificaţiile Războiului.
Un articol de Cristina Enescu Aky|3 decembrie 2018
Tema amintește pe de o parte de împlinirea unui secol de la sfârșitul acelui cutremur profund al omenirii moderne numit Primul Război Mondial, dar a adus în atenția publicului și a dezbaterilor teatrale și „formulările scenice ale diferitelor teme de război – vizibile și invizibile, care în prezent se înmulțesc în mod constant (….). Toate acestea să se întâmple pe scenă, pentru ca să nu se repete în lumea ‘reală’ oglindită în Viață”, în cuvintele lui Tompa Gábor, directorul Festivalului Interferențe și al Teatrului Maghiar din Cluj, și actualul Președinte al Uniunii Teatrelor din Europa – cu care am discutat în ultima zi a festivalului.
Cristina Enescu: Interferențe = intersecții, imixtiuni, suprapuneri. Cum v-ați dorit să fie acest festival atunci când l-ați început, și ce este el astăzi?
Tompa Gábor: Din start ne-am propus să oferim tuturor clujenilor posibilitatea de a se întâlni cu tendințe importante ale teatrului european contermporan. Înainte de 2007, foarte puține spectacole străine au fost prezente la Cluj, și foarte sporadic. Mai ales la Teatrul Maghiar, în afara unor teatre din Ungaria sau din fosta Iugoslavie practic nu venit niciun teatru străin. Cred că și la Teatrul Național din Cluj situația era similară.
Legat de numele festivalului, în 1997 eu am primit un premiu de la Fundația pentru Artă Contemporană care se numea Premiul Interferențe, pentru că realizasen câteva spectacole pe teritorii francofone și produsesem la Cluj câteva piese francofone. Pentru mine, ideea de interferențe se referea atunci la întâlnirea mai multor culturi, așa cum este Clujul, un oraș multicultural unde e imposibil și aproape stupid să ne delimităm de ceilalți. Situarea Teatrului Maghiar la interferența a (cel puțin) două culturi teatrale, cea de limbă maghiară și cea românească, e un beneficiu enorm de care puțini au parte. Eu însumi mă consider un exponent al școlii românești de regie, acolo am avut maeștrii mari precum Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu și alții.
Așadar, odată cu prima ediție a Interferențelor au fost prezente la Cluj spectacole în 7 limbi. Apoi am descoperit că această noțiune de interferențe poate fi extinsă și nuanțată, și că de fapt are o bogăție de sensuri care trebuie exploatate cumva. La a doua ediție ne-am gândit să nu ne limităm strict la spațiul Teatrului Maghiar, ci să ieșim și în alte spații ale orașului, apropiindu-ne de cetățeni – de aceea numele celei de-a doua ediții a fost Interferențele spațiale și am ieșit la Fabrica de Pensule, în curtea Muzeului de Artă, la Casa Tranzit.
Există o anumită segregație în Cluj, și cred că teatrul poate fi (și a devenit) un loc de întâlnire și de dialog al tuturor clujenilor, indiferent de etnie, grup social, nivel de educație, vârstă. Cei 700-800 de spectatori ai noștri au o componență foarte diversificată. De aceea, ulterior ne-am gândit să diversificăm și tematica festivalului. Am avut ca teme Interferențele dintre teatru și muzică (2012), Memoriile corpului (2014), Odiseea străinului (2016).
Cotidianul nostru este suprasaturat de realitate și implicațiile războiului, fie militar fie în sensul multiplelor forme de conflict. În acest context, de ce e totuși necesar și benefic să vorbim despre război prin teatru?
Această suprasaturare e produsă de contactul prin media și realitatea virtuală. Teatrul oferă o experiență diferită, aduce aceste istorii aproape, în sens fizic, ne invită la participarea în același spațiu cu cei care le prezintă și ne dau șansa sentimentului de solidaritate sau de compasiune. Totodată teatrul ne dă ocazia unei autoanalize privind rolul nostru, al fiecăruia, în lume, și de pașii mici pe care i-am putea face pentru a schimba lucrurile în bine – și dacă oare putem interveni în propriul nostru destin.
În globalizarea și dependența crescândă de tehnologie în care trăim azi, nu mai putem spune că ceea ce se întâmplă în lume nu ne implică chiar dacă se petrece în alt loc. Nu ne mai putem exclude din povestea mondială Apoi, războiul e o sursă majoră de profit economic, iar discursurile publice despre el sunt adesea atât de extreme încât dispare dialogul. Cred că teatrul are responsabilitatea și rolul să îndemne la dialog.
În Festivalul de anul acesta, spectacolele nu au prezentat scene sau povești de război ci au încercat o reflecție asupra unor fenomene legate de realitatea războiului, precum criza migranților, terorismul, războaiele cu miză economică, foametea, distrugerea naturii. Aceste probleme nu sunt doar în alb sau negru. Teatrul e capabil să aducă pe scenă povești individuale, dar care ne ajută să înțelegem fenomene complexe și să nu emitem judecăți pripite.
Teatru de război. Expresia, desemnând spațiul unui conflict militar, are legătură cu teatrul și îi aparține generalului prusac Carl von Clausewitz care spunea că, la fel ca pe o scenă de teatru, acțiunile dintr-un teatru de război e izolat de acțiunile din alte zone de război. Deci termenul are la bază ideea că ce se întâmplă pe o scenă de teatru e izolat de ceea ce există în afara ei, de viața reală.
O idee care astăzi se dovedește din ce în ce mai falsă. Teatrul nu poate fi considerat o pură ficțiune, menită doar să distreze sau să adoarmă conștiințele. Da, există un teatru de divertisment, menit să sustragă atenția oamenilor de la fenomenele esențiale ale umanității. Dar teatrul are în esența lui această menire pe care Hamlet o definește, de a fi un fel de cronică a vremurilor. Cred că toți artiștii reprezintă vremea în care trăiesc și nimeni nu poate închide ochii la realitate. Tocmai de aceea, de multe ori în istorie, puterea s-a temut de artiști, deși sunt cei mai inofensivi oameni ei sunt interesați de a spune adevărul fără interes. E destul de greu să îi corupi, pentru că din teatru și din artă practic nimeni nu se îmbogățește.
Conflictele de toate tipurile sunt o sursă majoră de profit pentru cei care le generează. Dar oamenii care au participat la această ediție a Festivalului Interferențe, fie ei organizatori, participanți, public spectator, ce câștig au avut?
Un rezultat foarte puternic pe care îl produce teatrul e un efect în rândul oamenilor simpli. Când a fost aici marele regizor și om de teatru francez Roger Planchon, a fost întrebat cine este publicul lui, pentru cine creează. ”Eu fac teatru pentru mama, care e analfabetă.” Cred că e o definiție extraordinară pentru că ne poate trezi la o anumită conștientizare. Chiar dacă nu schimbă lumea, teatrul poate demola prejudecăți. Acesta e cel mai mare căștig, în primul rând cei care vin (unii au avut prejudecăți față de teatru fără să fi venit de fapt la teatru) se întâlnesc cu semeni de-ai lor și pe scenă și în afara ei, iar astfel au șansa unei revelații,și a unei noi experiențe umane. Făcând parte din acest spațiu și din această experiență a teatrului împreună cu alții, oamenii pot să își dea seama că de fapt nu există altă cale de cunoaștere mai bună decât experiența personală, participativă, care într-adevăr poate demola zidurile prejudecăților.
O temă pentru 2020?
Ne mai gândim. Războiul se leagă foarte tare de tema Banului, sau pot fi Prejudecățile. Deja din primăvara lui 2019 trebuie să ne apucăm de selecția următoarei ediții, care sper că va putea avea loc în condiții să spunem mai puțin incerte decât anul acesta.
Foto credit: Interferențe 2018
