Și a venit a doua zi de festival. Și a venit Joshua Bell la Bucureşti. Fostul copil-minune al viorii, ajuns acum la 50 de ani, devenit între timp şi dirijor, şi director muzical al Academy of St. Martin in the Fields (din 2011), e cunoscut nu doar pentru calitatea intepretărilor sale, ci şi pentru apetenţa pentru joacă şi pentru explorare.
Un articol de Adina Scorţescu|5 septembrie 2017
În 2007, s-a jucat de-a intepretul-cerșetor, care cântă pentru câțiva dolari, într-o stație de metrou din Washington. Întâmplarea a stat la baza unui articol în Washington Post care a câștigat premiul Pulitzer și a născut discuții intense despre frumusețe și despre (in)compatibilitatea ei cu stilul de viață al americanului contemporan, orientat spre muncă și maximizarea profitului. Într-o reprezentație de 45 de minute, Bell a strâns puțin peste 30 de dolari și a fost recunoscut de un singur trecător. Ca fapt divers, peste doi ani, ziarul România Liberă avea să repete experimentul și la noi, în stația Piața Victoriei, cu „localnicul” Alexandru Tomescu, care a strâns peste 90 de dolari, în jumătate de oră.
Deci a ajuns la Ateneul Român Joshua Bell, cu Stradivarius-ul lui vechi de peste 300 de ani și cu același zâmbet albastru, copilăros, pe care îl vezi pe copertele CD-urilor (și pe care bucureștenii au avut ocazia să-l observe și în ediția din 2009 a Festivalului Enescu).
În program: uvertura Egmont a lui Beethoven, concertul nr. 1 de Bruch (pe care un alt superstar al viorii, David Garrett, l-a cântat tot pe scena Ateneului, la ediția anterioară a festivalului) și Simfonia a V-a a lui Beethoven.
Și s-a terminat uvertura și a început concertul. Iar spectacolul a devenit total. Bell, când cu fața la public, când cu spatele (ca să dirijeze orchestra), se unduiește, se încruntă, ridică sprâncenele, împunge cu ochii partida de suflători, concentrează vioara a 2-a în mâna stângă, ca apoi să se întoarcă din nou către public, pe care-l va „fenta” din nou peste câteva minute. Înainte de finalul primei părți, în iureșul muzicii, cu broboane de sudoare la tâmplă, lovește cu arcușul călușul (bucata de lemn care ține întinse coardele); se aude un zdroc scurt, după care notele continuă. Peste câteva secunde, Stradivarius-ul ajunge în mâinile concertmaestrului, care-și dă la schimb propria vioară, printr-un gest simplu, ca între doi prieteni care mănâncă împreună și dau sarea de la unul la altul. Fără pauză, fără cuvinte.
Concertul capătă – cel puțin pentru spectatorii din prima parte a sălii – valențe de roman polițist. În cât timp poate fi „vindecat”, live, un Stradivarius? (Probabil nu ăsta era momentul la care se gândise Bell când a declarat, într-un interviu recent, că – pe scenă – el este un povestitor.) Muzica lui Bruch continuă. Bell cântă, Bell dirijează, Bell umple sala Ateneului cu o muzică ce pare că devine palpabilă. În stânga lui, concertmaestrul, cu Stradivarius-ul strâns între pulpe, fixează călușul și strânge coardele, după care își coboară urechea până la ele, ca și cum n-ar vrea să lase noile sunete, imperfecte, să pătrundă și în urechile vecinilor. Câteva atingeri ale coardelor, apoi o reajustare. Și încă una. Îi dă vioara lui Bell după prima parte a concertului; cu același aer nonșalant, de parcă chiar asta trebuia să se întâmple, de parcă exersaseră schimbul de viori de sute de ori înainte.
Când se termină concertul, unul dintre fotografii festivalului are ochii în lacrimi. Orchestra aplaudă și ea. Iar o doamnă cu părul alb, din rândul întâi, șoptește satisfăcută: „Numai pentru concertul de azi și pentru Oedip-ul de aseară, și tot au meritat banii de abonament.” Ceva mai încolo se aude: „Cam prea multe teatralisme, puteau să angajeze și ei un dirijor…” Un lucru e sigur: pentru iubitorii și de muzică, și de teatru, Joshua Bell a livrat pachetul complet.
Foto: Cătălina Filip
