„Marmură”, nouă premieră la Bulandra, este unul dintre foarte rarele spectacole de pe scenele bucureştene care seamănă, fie şi din profil, unei capodopere. De ce? O sumară expunere de motive, deci.
Un articol de Andrei Crăciun|15 octombrie 2015
- i) textul piesei. “Marmură” este publicată de Iosif Brodski în anul 1989, la doi ani după ce fusese laureat al Nobelului pentru literatură. Este un text de deplină, cumplită maturitate. Peste doar șapte ani, Iosif Brodski avea să moară de inimă, la New York, la cincizeci și cinci de ani.
- ii) regizorul. Yuri Kordonsky este – într-o ierarhie neoficială, dar tocmai de aceea atât de onestă, deci puternică – cel mai respectat și cel mai iubit regizor care montează la București. Foarte, foarte rar am auzit pe cineva să se opună idee că “Îngropați-mă pe după plintă” nu ar fi cel mai bun spectacol de teatru care s-a jucat în orașul acesta în ultimul deceniu. Într-un peisaj regizoral dominat de autosuficiență, Yuri Kordonsky are deopotrivă inteligența curajului și smerenia celui care încă învață teatru montând.
- iii) actorii. Piesa lui Brodski este scrisă pentru doi actori. Aceștia – cum bine a înțeles Kordonski – trebuie să fie doi actori-intelectuali, oameni capabili să înțeleagă ce înseamnă subtilitățile, nuanțele, poezia, istoria, filosofia, timpul și spațiul. Actorii care joacă în “Marmură” sunt Marian Râlea și Victor Rebengiuc. În alte ierarhii neoficiale, tocmai de aceea oneste, deci puternice, aceștia sunt cei mai buni actori care joacă teatru astăzi în București.
Îngăduiți-mi să insist asupra câtorva aspecte: Brodski a fost internat la nebuni. Acesta – psihiatria ca armă politică – era, firește, o tactică perversă a sovieticilor de a-i denigra pe opozanții partidului unic. Brodski a fost un evreu și un marginal și un răzvrătit. Până la adevărul integral într-o dictatură se încumetă copiii și nebunii. Poeții sunt singurii cetățeni care pot fi concomitent copii și nebuni. Brodski a fost poet, fiind un copil inconștient și un nebun foarte frumos, într-un sens pe care dicționarele medicale nu au cum să îl înțeleagă.
Uniunea Sovietică l-a pierdut pe Brodski, el a fost – un timp – fără de țară, el a găsit refugiu, faimă și bani în Statele Unite ale Americii, cum atâția înainte. Cel mai frumos lucru din epopeea sa este un amănunt astăzi mai degrabă ocolit de biografi: neînțelegând de ce poeții nu se bucură peste Ocean de o faimă similară celei din Mama-Rusia a insistat ca poezia să fie făcută accesibilă oamenilor care așteaptă în săli de așteptare, în aeroporturi, în gări și adânc, în subteran. Brodski era, iată!, cu tot apetitul său pentru bani, un teribil naiv.
“Marmură” abundă în trimiteri la poeți, căci poeții, nu cezarii ajung la sensul existenței, “Marmură” ne întoarce la clasici. E greu de explicat când în timp și în spațiu are loc acțiunea, dar nici nu contează, căci mai importante sunt – iar asta este, de asemenea, rar în teatru – ideile. Ideile din această piesă sunt profunde. Sunt idei grele, sunt idei minunate. Una dintre ele spune că la Roma este întotdeauna vară. Așa este. Roma este un paradis mizerabil, de mult pierdut.
Nu e pentru oricine “Marmură” și nici nu trebuie să fie. Se joacă suficiente spectacole pentru proști și mediocri pe cuprinsul lumii. “Marmură” e pentru ceilalți. “Marmură” e pentru oamenii inteligenți, cei care au mai multe întrebări decât răspunsuri, “Marmură” e pentru cei care încă mai cred că există o cale de a evada, deși nu există. “Marmură” este dintre acele spectacole care nu se uită niciodată.
Foto: Cosmin Ardeleanu
