Avea 82 de ani, când s-a stins din viaţă, pe 18 noiembrie 1992, autorul romanului „Toate pânzele sus”, care ne-a fermecat copilăria. Radu Tudoran a fost un mare visător…
Un articol de Monica Andronescu|17 noiembrie 2019
„Am fost martoră activă la naşterea şi finisarea textului «Pânzelor sus». Cu două degete nepricepute am bătut la o veche maşină de scris prima versiune a manuscrisului, care mereu era schimbat, concentrat până la forma finală”, mi-a povestit acum câțiva ani buni actrița Ileana Iordache, care atunci îi era parteneră de viață și de visuri. O după-amiază întreagă, în apartamentul ei din apropiere de Calea Victoriei, actrița care a ales să se retragă, mi-a spus povești nesfârșite, la o ceașcă de cafea, până când afară s-a înserat. „Aş mai adăuga doar atât despre acest roman celebru. Pe tot parcursul timpului cât a fost scris, niciodată nu l-am văzut pe Radu «documentându-se». Folosea doar un vechi atlas, lângă care teancul de file pline de schiţe, de calcule, creştea în fiecare zi. Ştia enorm. În toate domeniile. Atunci când a fost scris romanul «Toate pânzele sus!», mesajul transmis tuturor, tineri şi bătrâni, a fost: libertatea de a gândi, spera şi visa nu ne-o poate lua nimeni”.
„Toate pânzele sus” s-a născut într-un hangar din Brăila
Așadar, să ne întoarcem în timp. Una dintre cele mai frumoase poveşti din literatura română, „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran, s-a născut într-un hangar din Brăila, acolo unde un om prigonit de regimul comunism încerca să construiască o ambarcaţiune cu care să plece pe mările lumii.
Imediat după ce a publicat romanul „Un port la răsărit”, care critica subtil universul slav şi evoca Basarabia, Radu Tudoran a picat în dizgraţia regimului comunist. Şi dacă până în 1947 represaliile nu prea s-au făcut simţite, de atunci încolo situaţia s-a schimbat, Tudoran a dispărut tacit din lumea literară, iar în 1954, când a apărut „Toate pânzele sus!” trecuseră mai bine de cinci ani de când fusese îndepărtat şi trăia „departe de lumea dezlănţuită”. Aşa s-a născut acest roman…
„Autorul nu a dorit niciodată să scrie o carte de aventuri cum s-a numit aceasta, intitulată «Toate pânzele sus!» după o comandă marinărească din vremea corăbiilor pe care le propulsa numai vântul”, mărturisea Tudoran pe pagina finală a cărţii. „Dar el avea o anumită pregătire pentru o asemenea întreprindere, fiindcă făcuse cu multă pasiune experienţa navigaţiei cu vele şi mai târziu îşi construise chiar o corabie, cu scopul de a călători în jurul lumii. Cum călătoria nu a putut s-o facă, ci doar a visat-o, autorul a convenit să pună visul în carte. Fiind animat de aspiraţii personale, el i-a dăruit scrierii întreaga experienţă, fantezia, imaginaţia şi puterea de muncă, toate acestea fiind disponibile după atâţia ani de tăcere”.
Radu Tudoran și chemarea literaturii
Radu Tudoran s-a născut pe 8 martie 1910, în comuna Blejoi din Prahova, în familia lui Alexandru Bogza care a dat literaturii române încă un scriitor, pe Geo Bogza. Numele de Nicolae Bogza pe care l-a primit la botez avea să şi-l schimbe peste ani, atunci când a înţeles că vrea să scrie, în cel de Radu Tudoran, ca să nu existe confuzii. După o şcoală urmată la liceul militar, spre care s-a îndreptat, pentru că situaţia socială a familiei lui nu era tocmai sigură, şi după o şcoală de ofiţeri absolvită în 1932 cu gradul de sublocotenent, Nicolae Bogza pornea cu hotărâre spre lumea scrisului, ca o chemare căreia n-a putut să i se sustragă niciodată, moştenind poate de la tatăl său gustul sau visul pentru aventurile pe mare, Alexandru Bogza fiind funcţionar în marina comercială.
Apoi, într-o vreme, s-a stabilit la Brăila, departe de comunismul care se străduia să-l înlăture de pe scena vieţii literare. Acolo, în oraşul de la Dunăre, în care se amestecau toate poveştile lumii şi pe ale cărui străzi oamenii aduceau aerul mării şi respirau aventuri, Radu Tudoran „s-a întâlnit” cu Anton Lupan…
La acel moment, soţie şi partener de vise şi de aventuri, îi era actriţa Ileana Iordache, fiică a lui Vladimir Streinu, care, după multe ezitări, a acceptat să-mi spună povestea acelei perioade, la o ceașcă de cafea amară. Au trecut de la acea seară de toamnă câțiva ani buni, lumea s-a schimbat, dar azi, la fel ca atunci, povestea e la fel de frumoasă și parfumul acelei seri când ne-am întors în timp e la fel de seducător.
„În anii 1946-1947, Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde într-un hangar oferit de un prieten şi-a construit – în sensul cel mai concret al cuvântului – o ambarcaţiune cu care voia, cu care visa să plece într-o lungă călătorie asemenea temerarilor navigatori solitari Alain Gerbault şi Josuah Slocum. Visul însă a fost înfrânt odată cu intrarea ţării noastre în sfera atotstăpânitoare şi atotasupritoare a Uniunii Sovietice, când fiinţa noastră naţională a fost lovită în tot ce avea mai scump: limbă, cultură, istorie. Existând riscul să fie arestat atât el, cât şi echipa cu care lucra, pentru vina de a pregăti o «trecere frauduloasă de frontieră», părăseşte Brăila şi ambarcaţiunea căreia îi lipseau doar catargul şi velatura şi revine în Bucureşti. La un moment dat, această ambarcaţiune a fost expusă în portul de «ambarcaţiuni sportive» din Constanţa, noţiunea de «port de iachting» neexistând încă.” Cât de departe ne pare nouă astăzi o asemenea lume…
Scriitorul fără drept de semnătură
„La începutul anilor ’50, când, studentă fiind, m-am căsătorit cu Radu, contribuiam şi eu la nevoile casei cu puţinii bani primiţi pentru spectacolele în care jucam pe scena Teatrului Naţional, dar existenţa noastră materială era asigurată de banii primiţi de Radu pentru stilizarea traducerilor brute din romanele sovietice, care de care mai pline de avânt revoluţionar pe care Radu reuşea să le «rescrie» de fapt, înnobilându-le cu toată frumuseţea scrisului unui scriitor care nu a avea dreptul să existe altfel.
În acei ani, Radu Tudoran nu avea drept de semnătură. În aceeaşi perioadă, pentru a putea merge la mare, la Constanţa, zonă de frontieră, trebuiau depuse la miliţie acte de naştere, cetăţenie, studii, căsătorie, părinţi, cu poză tip, plus o cerere în care trebuia justificat motivul deplasării în zonă, iar noţiunea de «vacanţă la mare» nu era acceptată. Atât Radu, cât şi eu am căpătat câte o «Autorizaţie pentru accesul în zona de frontieră», eliberate de Ministerul Securităţii Statului, Direcţia Generală a Miliţiei, pe care încă le mai am. Când am spus mai sus «îndrăzneaţa» aventură propusă de Radu Tudoran în «Toate pânzele sus!» m-am gândit, rememorându-mi anii în care a fost scrisă această minunată aventură şi de aceea am reamintit Brăila, Constanţa şi interdicţia dreptului de semnătură.
Când totul era interzis, când tot ceea ce însemna nevoia de «altceva», de libertate, când dreptul de a hotărî singur cum să-ţi trăieşti, cum să-ţi construieşti viaţa, când oriunde şi oricând te putea opri un miliţian să te legitimeze şi dacă nu erai din oraşul respectiv erai dus la miliţie, ce vine şi propune scriitorul care, în sfârşit, capătă drept de semnătură? Propune un roman pentru tineret care are ca temă exact ceea ce nu a putut el face, ceea ce i-a fost interzis. Plecarea într-o lungă călătorie, plecarea din ţară! Sigur, formula aceasta – roman de aventuri – a fost foarte abil gândită şi construită, încât mai-marii editurii au căzut şi ei în această fascinantă dublă capcană, iar când «capul limpede» a descoperit-o şi a decriptat-o era prea târziu. Romanul fusese publicat şi succesul enorm. Dublă capcană pentru că Radu, cu acest roman, a făcut, totuşi, călătoria visată, a participat alături de personajele cărora le-a dat viaţă la construirea «Speranţei» şi alături de ele a făcut drumul peste mări şi ţări la care visa acolo, la Brăila…”
Marea în fața Cazinoului…
Printre atâtea amintiri împovărătoare și amare din acea perioadă când libertatea era un cuvânt al cărui sens oamenii îl știau doar din dicționar, iar scriitorilor li se lua dreptul de a scrie și de a visa, o rog pe actrița Ileana Iordache să-mi povestească ceva frumos, ceva senin… „Îmi ceri să-ţi împărtăşesc o amintire frumoasă. Cum aş putea răspunde la această întrebare?! Îmi este imposibil să aleg doar una”, mi-a spus zâmbind. „Astăzi, când nevoia de noi orizonturi se poate realiza oricând, cum să mai înţeleagă careva ce şi cât a însemnat «liberul» dat pentru o plimbare pe promenada Cazinoului cu faţada bătută în scânduri, în paralel cu doi grăniceri înarmaţi?! Dar bucuria căpătării dreptului de a sta chiar pe terasa lui, doar pentru a asculta sonoritatea ritmică a valurilor sparte de stâncile de sub terasă doar ca să priveşti îndelung marea şi cerul până când linia orizontului se îneca în înaltul cerului?… Doar pentru a pândi clipa în care din mare ţâşneşte globul strălucitor al Lunii pline?! Este un posibil exemplu de amintire frumoasă? Pentru mine, da.”
