Pe 1 martie, la Sala Palatului, a avut loc cea mai recentă reprezentaţie a musicalului „Mamma Mia”, produs de Musicals.ro. Lansat în 1999 la Londra, în West End, apoi în SUA, pe Broadway, a ajuns în top 10 cele mai longevive musicaluri cu producţie mare din toate timpurile.
Un articol de Teodora Florea|3 martie 2024
Textul poveștii este creat de dramaturga Catherine Johnson, după cântecele compuse de foștii membri ai formației ABBA, Benny Anderson și Bjorn Ulvaeus, preluând inclusiv numele hitului muzical din 1975.
Calitățile unui musical comercial sunt, de obicei, starurile și capacitatea lor de a fermeca sala, prin frumusețea interpretării muzicale sau coregrafice și prin forța prezenței scenice. Iar Loredana a fost, fără exagerări, fabuloasă, în rolul Donnei Sheridan. Cântăreața a acaparat scena și a făcut publicul să amuțească în sală, fiind vorba mai mult despre povestea personajului ei decât de contextul festiv. Donna este o mamă care și-a crescut fiica și afacerea pe cont propriu, dovedind un spirit de tigroaică pragmatică și lăsându-și la o parte cariera în muzica pop-dance, încercând să uite, dacă nu chiar să îngroape, greșelile trecutului. Din exterior se vedea o femeie puternică și admirabilă, însă pe această fațadă încep să apară crăpături în momentul reîntâlnirii celor trei foști iubiți (adică, aventuri incerte de-o vară care i-au frânt inima) înainte de nunta fiicei sale, cerându-și dreptul de paternitate de a o conduce pe tânăra mireasă la altar. Începe o luptă cu sine, cu nesiguranța alegerilor făcute pentru a supraviețui și un conflict arzător cu aproape toți participanții la eveniment.
Nefiind formată ca actriță, experiența Loredanei se simte în prezența ei scenică de calitate, prin felul în care își mișcă corpul și prin dăruirea vocii ei în muzică, distingându-se de restul distribuției și prin acest aspect. Chiar dacă nu a fost o interpretare perfectă, pentru o personalitate care ține de show, a avut o eleganță de admirat. Este chiar una din situațiile în care, pentru ochiul critic al tânărului din generația Z, faptul că ea este, deja, o vedetă, nu influențează verdictul. Concluzia este mai degrabă o mirare că această artistă mainstream s-a ridicat peste nivelul mediu al unui musical comercial românesc.
În ceea ce vizează povestea și stilul spectacolului, personal (!), nu a fost potrivită pentru mine. Nivelul de kitsch vizual (butaforia leneș realizată, scenografia-Ikea raftul cu reduceri, modificările banale din decor realizate printr-o fâțâială repetitivă și rotativă a elementelor de la stânga la dreapta scenei, video-proiecțiile desprinse din realitate în sens negativ și neprofesionist) mi-a ridicat involuntar și de mai multe ori întrebări precum „ce s-a întâmplat cu bugetul de Broadway?!” sau „ce amator(i) v-a(u) lucrat aici?”.
Coregrafiile aproape bine executate, aproape având grupurile în sincron, au fost gândite mediocru și de duzină, ca niște dansuri de majorete de liceu. Sigur că tumbele susținute și prizele înalte au smuls câteva exclamații de uimire din public, însă nu știu dacă se ridică la pretențiile reale ale unei megaproducții. Căci, invariabil, când mă duc la Sala Palatului, unde biletul cumpărat de spectatorul comun depășește suma de 150 lei, am așteptări înalte și încerc să vin cu termeni de comparație din istoria recentă a evenimentelor. Dar asta sunt doar eu. Pregătirea muzicală a ansamblului a fost potrivită, nimeni nu a fost strident sau exagerat în raport cu grupul și cu lead-urile, fapt care se poate datora inclusiv bunului simț al interpreților, dacă nu neapărat al regizorului.
În fine, nivelul narativ al poveștii a fost în stilul dramelor romantice londoneze din finalul anilor 90 sau, dacă permiteți, „verișor” nu foarte îndepărtat cu menopauzismele scrise de Colleen Hoover. Adică banal, abundând de vulgaritate middle-aged, piperate cu glumițe răsuflate despre senzualitate și libertate sexuală, feminism prost tradus și, neapărat, cu finalul fericit pe care l-ai prevăzut din prima jumătate de oră de spectacol.
În „Mamma Mia”, tot ce presupune explicațiile pentru ceilalți, exprimarea propriilor sentimente și acceptarea lor, explodează prin coloana sonoră replicată din creația trupei ABBA, căruia îi sunt suprapuse versuri adaptate poveștii. Un artificiu narativ care se simte ciudat și nenatural, pentru majoritatea oamenilor care cunosc deja versurile originale. La momentul de karaoke colectiv din finalul spectacolului, totuși publicul s-a alăturat echipei de pe scenă în intonarea noilor versuri, fiind dispuse pe cele două ecrane de proiecții din laturile scenei. Asta, dacă nu cumva intonau adevăratele versuri. Oricum, rezultatul a fost în egală măsură wholesome și cringe.
Concluzionând, ăsta a fost stilul spectacolului și ăsta este stilul în care l-am perceput eu, cu bunele și cu mai puțin bunele sale. Nu mă feresc să spun că poate fi un spectacol chiar distractiv dacă îți permiți ție însuți să nu ai rigori artistice prea mari. Și la un moment dat am acceptat ce se întâmplă pe scenă și în jurul meu și m-am relaxat în scaun. Pentru că este entertainment, până la urmă, cu scopul precis de a produce bani și de a te face să te relaxezi, să lăcrimezi puțin, să cânți o muzicuță familiară și să te întorci acasă încărcat de bine, nu de întrebări existențiale. Și, chiar dacă mintea ta opune rezistență, inima a început deja să intoneze cu voce joasă „mamma mia, here I go again / my, my, how can I resist you?”.
