Marin Moraru (78 de ani), Premiu de Excelenţă la Festivalul de Film Transilvania (TIFF) 2015. Marin Moraru, interviu despre cinema pentru Ziarul Metropolis. Relaţia cu filmul a unui mare actor cu „structură teatrală”. Un actor care nu mai vrea să mai facă „nici teatru şi nici film“.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 iunie 2015
Ionuţ Mareş: Ce înseamnă pentru dvs. acest Premiu de Excelenţă oferit de cel mai important festival de film din România, TIFF-ul clujean?
Marin Moraru: Faptul că vine de la această reprezentanţă a breslei, a celor care produc filme, înseamnă că nu e orice lucru. Faptul că un strungar este într-un concurs şi cei mai buni strungari din lume îl arată cu degetul şi spun că este cel mai bun e o onoare. O mare bucurie. Şi o revelaţie pentru eul tău că ai ajuns până într-acolo încât colegii să te categorisească drept primul.
Ce v-a oferit cinematografia şi nu v-a oferit sau nu v-a putut oferi teatrul?
Teatrul mi-a oferit mai mult decât cinematografia.
Dar a fost ceva ce v-a oferit exclusiv cinematografia?
Da, o nouă cunoaştere despre lume, despre facerea imaginii. Structura mea e teatrală. Asta am învăţat la Institut. Asta am făcut. Asta mi-a plăcut. Asta mi-am dorit. Cinematografia e o altă lume, e cu totul altceva. De fapt, eu întrebuinţez mijloacele teatrale în film. Eu fac ce mi se cere, şi el (regizorul – n.r.) ia ce vrea din imaginea asta. Eu nu urmăresc imaginea. Eu îmi văd de treaba mea. Ce ia el de acolo nu mă priveşte.
În ce fel diferă, pentru dvs., cunoaşterea pe care v-a oferit-o imaginea?
La teatru, un actor trebuie să-şi ducă rolul trei ore în scenă. La film – cel mult trei secunde. E complicat să joci trei ore un personaj, e mai uşor să joci trei secunde un personaj, numai că în acele trei secunde tu trebuie să înglobezi cunoaşterea celui care face trei ore un personaj în scenă. E foarte complicat.
E plăcut acest exerciţiu. Dar este foarte greu pentru multă lume să facă aşa ceva, deşi se spune că film poate să facă oricine. Adevărat, pentru că filmul se face la foarfecă. De fapt, personajul care trece prin foarfecă nici nu ştie ce este contraplanul, ca să îşi dovedească mimetic sentimentul. El depinde de foarfecă.
Dacă eu te iau pe tine şi te filmez – de fapt, te fotografiez – în această imagine fără sentiment, albă, şi pun în faţa ta o locomotivă care explodează, eşti perfect. De fapt, tu nici nu ştii că o să fii pus contra locomotivei.
Nu există un control…
Nu. Tu eşti un individ oarecare. Nici nu ai habar ce se filmează, ce eşti. Eu din foarfecă te fac să fii.
Vă deranjează acest lucru?
Nu mă deranjează. Faptul că oricine poate să facă filme e adevărat. Numai că există şi filme de artă care se fac aproape teatru filmat, ceea ce este mult mai greu. Trebuie să duci sentimentul de la o secvenţă la alta. În film se întâmplă nişte lucruri îngrozitoare.
Prima secvenţă poate să fie când deschizi o uşă, pe care o s-o închizi la finalul filmului. Tu trebuie să ţii minte sentimentul cu care ai deschis ca să ştii cum eşti. E ceva complicat rău de tot.
Când făceaţi cinema, ce vă convingea să luaţi parte la un film? Scenariul, regizorul?
Scenariul, prieteniile şi timpul liber, dacă-l ai. Plecând de la teatru, e complicat să zici: acum mă duc să fac film. Nu poţi să pleci de capul tău când eşti într-un repertoriu.
Făceaţi film doar în măsura în care teatrul vă permitea?
Exact. Absolut. Filmai, dar erai obligat să fii la spectacol, oriunde ai fi fost.
De care din rolurile dvs. din film vă simţiţi cel mai ataşat?
Nu ştiu ce să spun. Cred că ”Operaţiunea Monstrul”, pentru că mi-a dat posibilitatea să-mi dezvolt personajul mai mult timp. La ”Actorul şi sălbaticii” am avut un minut, 30 de secunde, nu ştiu exact cât durează scena, deşi apariţia a făcut impresie. E greu să spun: asta-mi place, asta nu-mi place, pe acesta îl iubesc, pe acesta nu. Tot ce-ai făcut face parte din tine, n-ai cum să refuzi lucrul acesta.
A existat vreun regizor de film cu care aţi fi vrut să lucraţi dar nu aţi făcut-o?
Nu. Nu mi-am dorit să fac nici film, nici teatru, nici o anume piesă sau un anume film. Mi s-a propus, am acceptat sau nu. De fapt, mai mult am acceptat. Relaţiile dintre mine şi regizori şi cei cu care am făcut o anumită piesă sau un anumit film au devenit ca relaţiile dintr-o familie. Au devenit relaţii de prietenie. Aveam discuţii despre lume şi despre viaţă.
Înseamnă că nu aveţi niciun rol sau film pe care să regretaţi că l-aţi făcut.
Nu.
Cum a fost experienţa filmelor cu Dan Piţa – ”Concurs” şi ”Faleze de nisip”?
Piţa este un profesionist. El ştie de-acasă unghiulaţia şi tot ce-i trebuie pentru film. Ştie cam cum ar arăta personajele şi discută cu tine în sensul acesta. E muncitor, tenace şi binevoitor.
Marin Moraru, alături de soţia lui, Lucia Moraru
Aţi excelat deopotrivă în comedie şi dramă. În ce măsură conta pentru dvs., în abordarea rolurilor, această distincţie?
Eu nu fac această distincţie. Eu joc personajul. Că el e comic în context e una. Eu îmi joc rolul, indiferent ce gândeşti despre personajul meu. Eu îl fac pentru că aşa cred că este. Faptul că tu îl cataloghezi de comedie sau de dramă te priveşte. Eu nu fac această diferenţiere.
Eraţi dispus să vă lăsaţi pe deplin la mâna regizorului?
Dar nu e normal? Regizorul m-a chemat să facă un film cu mine despre ceva. Şi eu trebuie să respect faptul că el are o idee despre acel ceva. Trebuie să-mi povestească despre ce e vorba. De fapt, eu îl întreb prima dată când mă cheamă de ce m-a luat pe mine, şi nu pe altcineva. Şi, dacă îmi spune de ce m-a luat, eu ştiu ce-o să-mi ceară. Atunci ştiu încotro merge.
Ce vă răspundeau când îi întrebaţi acest lucru?
Depinde. Că eşti timid şi că arăţi o faţă de om nevinovat. Că ai o expresie verbală care-mi place. Şi alte lucruri.
Vă revedeţi filmele în care aţi jucat, atunci când sunt difuzate la televizor?
Da, pe unele încerc să le revăd. Dar le cunosc. E plăcut să le revăd.
Vă uitaţi în general la filme?
La filme? La foarte multe. Sunt atât de multe filme văzute, că nu mai am ce vedea.
Ce vă place cel mai mult să vedeţi?
Tot.
V-ar mai plăcea să faceţi filme? Ce v-ar convinge să luaţi parte la un film?
Acum, nu mai fac nici teatru şi nici film. Nu mai vreau.
Nu v-ar putea convinge nimic?
Nu, nimic absolut.
Foto cu Marin Moraru: Nicu Cherciu
