Întreaga ei operă a fost o încercare de a-şi depăşi frica: frica de ridicol, frica de a-şi arăta anxietăţile, frica de a trăi, frica de a nu fi lovit, frica de a te arăta!
Un articol de Monica Andronescu|26 mai 2023
„Odată, când aveam unsprezece sau doisprezece ani, stăteam întinsă pe canapea, citeam o carte care-mi plăcea foarte mult și mâncam ciocolată – un rar moment de fericire completă. Citeam și mâncam, pe deplin relaxată, cu picioarele desfăcute peste perna canapelei. Și atunci apare de nicăieri mama și-mi arde o palmă de-mi dă sângele pe nas. <De ce?>, am întrebat-o. <Ține-ți picioarele strânse când stai pe canapea>, mi-a răspuns”.
Iată o scenă obișnuită din copilăria unei artiste care, acum, ajunsă la 76 de ani, a reconfigurat ideea de libertate în actul artistic, performer care a aruncat în aer limitele performance-ului și care de-a lungul existenței, transformată ea însăși într-o operă de artă, a explorat permanent arta corporală, arta feministă și posibilitățile infinite ale creierului, precum și relația cu publicul. Marina Abramović.
Definitorie pentru copilăria ei în Belgrad, alături de o mamă autoritară, un amestec de comunism și misticism care pentru fetița timidă a fost o combinație teribilă, scena invocată mai sus face parte din volumul ei de memorii, „Încălcând toate granițele”, scris împreună cu James Kaplan.
S-a născut în toamna anului 1946, la Belgrad, din doi părinți care în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost partizani și apoi au fost angajaţi în guvernul comunist condus de Josip Broz Tito. Cum arată copilăria acestei artiste care a reconfigurat arta secolului 20?
Acasă, la Belgrad, viața seamănă cu un coșmar. Când nu e liniște mormântală, părinții își aruncă farfurii în cap. Chiar dacă nu-i lipsește nimic, ea nu primește niciodată nimic din ce-și dorește, spre exemplu o anumită rochie sau niște ochelari la care visează. Prima lecție de pictură o primește în adolescență, de la pictorul sârb Filo Filipović, care a turnat pe o pânză nisip, pigmenți de culoare și lipici, a pus benzină, le-a dat foc și i-a spus: „Acesta este un asfințit”. Frica este dușmanul ei cel mai mare și cu ea s-a luptat toată viața, începând din copilăria mohorâtă din orașul comunist în care trăiește lângă un bărbat și o femeie care nu au nimic în comun, părinții ei. „Este incredibil cum frica se insinuează în tine, prin intermediul părinţilor, al celor din jurul tău. La început eşti atât de inocent. Nu ştii nimic”, avea să spună ea mai târziu. Și, într-un anume fel, întreaga ei operă a fost o încercare de a-și depăși frica: frica de ridicol, frica de a-și arăta anxietățile, frica de a trăi, frica de a nu fi lovit, frica de a te arăta!
Să ne-o închipuim pe fetița acesta care tânjește să iasă din apartamentul belgrădean de care mama a reușit să facă rost. E tristă, speriată și simte cum se usucă deja în propria viață. Își face singură haine din perdele, nu din sărăcie, ci pentru că mama austeră nu îi cumpără decât ce vrea ea. Și visează la un ALTCEVA.
Prima parte de existență este dominată, așadar, de figuri familiale: mama, tata, bunica, fratele. În confesiunea francă a autoarei prinde viață o familie imperfectă, ca mai toate familiile adevărate, în care pare că nimeni nu se simte bine în propria viață.
Bunica „profund superstițioasă” o inițiază în semne ale corpului și în vise, hrănindu-i într-un fel primitiv dimensiunea spirituală. Închiderea mamei o îndeamnă să fugă cât mai departe de propriul corp și să-i fie rușine cu el.
Educată și autoritară, comunistă convinsă, mama conduce un muzeu, stă într-un apartament confiscat de la o familie de evrei și își permite la un moment dat în viață o slăbiciune: tânjește după un ruj Chanel. Lângă ea, fetița fragilă învață să-i fie rușine rușine de propriul corp și crește ca o plantă singuratică. Lumea ei se întinde între o bunică ce citește în stele, o mamă care-i consideră doar pe clasici lectură obligatorie și o obligă să fie acasă la ora 22.00 până după ce termină facultatea și un tată absent, care-și caută fericirea în altă parte și, când mama nu e casă, vine și-i bate în cuie un leagăn, în tavanul din sufragerie, fetiței care simte că se sufocă.
Și din acest univers Marina va încerca să evadeze. Drumul va fi, desigur, sinuos și provocator. Începe la Academia de Artă din Belgrad și de acolo pleacă la Zagreb pentru studii postuniversitare și învață să descopere gustul libertății…
Încet-încet, drumul duce la primul performance. Pe traseu apar personaje singulare, artiști, galeriști și curatori, unii deveniți celebri, alții rămași în zona marginală, unii devotați experimentului autentic, alții în căutare de comerț. Apar colaboratori cu care Marina Abramović lucrează și reușește proiecte de-acum intrate în istoria personală și în istoria artei contemporane, de la Rhythm 10, performance de o oră, desfășurat în 1973 la Vila Borghese de la Roma, la celebrul The Artist is Present, performance de trei luni, găzduit în 2010 de Muzeul de Artă Modernă de la New York.
După decenii de căutări, după performance-uri de câteva minute sau lucrări de proporții, care durează câteva luni sau chiar câțiva ani, după traversarea mai multor continente, după întrebări obsesive, meditații de mai multe tipuri, călătorii inițiatice, după dezvoltarea „metodei Abramović”, experimentul de la New York „i-a apropiat pe oameni pe căi inedite” și a făcut-o pe excentrica respinsă ca artistă în propria țară să scrie următoarele rânduri: „Cantitatea de iubire autentică, necondiționată, primită de la străini, a fost cel mai incredibil sentiment trăit vreodată de mine. Nu știu dacă asta este artă, mi-am spus. Nu știu nici ce este asta, nici ce este arta. Mi-am imaginat mereu arta ca pe ceva exprimat prin intermediul anumitor instrumente: pictură, sculptură, fotografie, scris, film, muzică, arhitectură. Și performance, desigur. Dar acest performance a depășit limitele artei. A fost viață? Arta poate sau trebuie să fie izolată de viață? Am început să simt tot mai acut că arta trebuie să fie viață – trebuie să aparțină tuturor. Am simțit, mai puternic ca oricând, că lucrările mele au un rost”.
Existența ei e alcătuită din piese de puzzle care nu alcătuiesc neapărat un chip coerent. Marile experimente, precum cel de la Zidul Chinezesc, cele din Thailanda și Tibet, cel din deșert reconfigurează imaginea unei artiste unice. Și care, în ultimă instanță, poate fi surprinsă prin cuvintele pe care le spunea într-un interviu din The Guardian: „Arta nu are gen. Pentru mine, există doar două categorii: artă bună și artă proastă.”
