„În teatru nu poate să fie vorba despre a le arăta oamenilor cine are dreptate”, spune Marius von Mayenburg, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi din Europa ultimelor decenii.
Un articol de Dana Ionescu|26 noiembrie 2023
„Dacă arăt o crimă pe scenă, nu sugerez că ar trebui să ne comportăm așa. Teatrul trebuie să atace, așa că aș prefera să arăt pe scenă un personaj incorect politic decât unul corect politic, ca să ofer o piesă relevantă politic”, îi explică la Schaubühne lui Joseph Pearson dramaturgul a cărui piesă „Martiri” o puteți vedea la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. „Altfel, se ajunge la o predică bisericească, care le propovăduiește celor care gândesc ca noi. Ceea ce ar fi plictisitor și deloc provocator pentru intelect. Dacă văd ceva groaznic, asta mă pune în mișcare”.
În câteva cuvinte, un fel de a gândi textul dramatic. În câteva cuvinte, un fel de a aborda teatrul într-un moment în care el se resemnifică, în care abordările se reorientează, în care creatorii își regândesc relația cu spațiul scenic, cu propria misiune și cu comunitatea. Acesta ar putea fi, pe scurt, Marius von Mayenburg. Doar că, prin creația lui, este mult mai mult. La cincizeci de ani, dramaturgul german atât de jucat în Europa și în America se lasă pus în mișcare, cum povestea el însuși, de lucruri groaznice din cele ce se petrec în minți și în suflete, deci și în societatea noastră cea obosită, și scrie piese în special pentru companii teatrale din Germania, țara sa natală, unde a convins încă de la început. Nu scrie după „rețetă”, dar are precizie nemțească, finețe și responsabilitate față de cuvântul scris, ceea ce se vede imediat la lectură, și mai ales nu pică în capcanele, uneori fine, întinse de ideologii.
Ce mai e omul în societate?
Poate mai popular și mai montat decât libanezul de expresie franceză Wajdi Mouawad, notoriu datorită piesei „Incendii”, Marius von Mayenburg este unul dintre foarte puținii dramaturgi germani care ajung și pe scenele din România. Este, fără îndoială, o excepție, căci piesele lui cele mai importante au fost puse în scenă și la noi la scurtă vreme după ce au fost scrise, suficienți regizori, de facturi și generații diferite, găsind că ele au mult de oferit pentru spectatorii de azi. Dacă nu le-ați văzut, cu siguranță măcar v-au trecut pe la ureche titluri ca „Chip de foc”, „Martiri”, „Copilul rece”, „Urâtul” sau „Plastic”, care și-au găsit și la noi expresii scenice demne de interes, vorbind despre o lume în care ne recunoaștem, o lume care ne sperie, populată de ființe rătăcite, rămase fără busolă, ființe care iscă furtuni și războaie.
De altfel, ființe care nu (mai) știu cine sunt întâlnim în mai toate piesele lui Marius von Mayenburg, autorul care a ales încă de tânăr, după ce a studiat inițial literatura medievală, să facă din dramaturgie o profesie și s-a impus definitiv cu „Chip de foc” (1997), piesă jucată întâi la München, apoi la Frankfurt, dar atrăgând atenția datorită unei montări de la Hamburg. Forța textului și relevanța lui pentru omul prezentului au convins imediat și au atras ani la rând, piesa aceasta angoasantă și actuală, cu accent pe violentă și incomunicare, având numeroase montări.
În 1998, când „Chip de foc” atrăgea atenția asupra unui tânăr furios care, prin ceea ce scrie, pătrunde cu forța în interioare din case și din suflete, smulge măști și pune întrebări grele, dramaturgul în ascensiune tocmai absolvise Universitatea de Arte din Berlin și urma să facă asistență de scenă la DT Baracke, colaborând cu Thomas Ostermeier. Aceasta a fost, practic, lansarea la apă a unui creator autentic, neliniștit, dar tăcut, curajos, dar nuațat și fără ostentații care să construiască o imagine. Din 1999 dramaturg la Schaubühne, care i-a devenit casă, pentru care a scris texte și unde mai târziu a și montat (nu doar din propriile piese, ci și piese de… William Shakespeare), Marius von Mayenburg a continuat să vină cu piese apreciate, să câștige premii importante, să aibă succes. „Chip de foc” s-a tradus în peste 30 de limbi și se joacă peste tot în lume, unde îi puteți vedea pe scenă și alte texte.
În 2007, la zece ani de la piesa care l-a consacrat, a urmat poate cel mai montat text al său. „Scriam la altă piesă”, își amintește dramaturgul, „când mi-a venit o idee: Cum ar fi ca, urât fiind, să devii brusc frumos? Ce s-ar schimba în viața ta? Ai fi același om?” Și așa s-a născut „Urâtul”, povestea lui Lette și cum ajunge el un produs căutat, despre cum se pierde și cum „se câștigă” adevărul, când societatea nu vrea adevărul, a avut și are ce să le ofere și creatorilor, și spectatorilor de teatru, care au avut destule ocazii de a descoperi piesa, inclusiv prin montările din România.
După „Piatra”, piesă importantă, care invită la regândirea relației cu trecutul, disecând un fel de a-l înfrunta, a urmat „Perplex”, piesa din 2010 în care autorul german se juca în continuare cu dimensiunea absurdă pe care spectatorii o descoperiseră în „Piatra”. Întorcându-se din vacanță, un cuplu îi găsește instalați la ei acasă pe prietenii care au avut grijă de apartamentul lor, care acum susțin că e casa lor. Pretext ofertant pentru ca dramaturgul să exploreze încă o dată problema identității și a granițelor dintre adevăr și minciună, pretext incitant pentru o meditație despre limitele rațiunii, „Perplex” era pentru autor și o ocazie de a ironiza străvechea teorie a mimesis-ului sau efectul de distanțare brechtian, dar și spațiul gol brookian. Anul acesta „Perplex” a ajuns și la Naționalul bucureștean, în montarea realizată de Ștefan Iordănescu.
Iar „Plastic” (2015) merge pe linia trasată prin „Urâtul” și „Perplex”, îngroșând semnul de întrebare despre omul prezent, despre incapacitatea lui de a atinge esențialul.
Dramaturgia, jurnal în travesti
„Minimum de mijloace cu maximum de efecte” este o o formulă pe care o găsim aplicată și în piesele lui, unde cuvântul capătă rezonanțe de profunzime, unde privirea subtilă asupra lucrurilor nu împiedică limpezirea perspectivei, unde secvențialitatea surprinde convingător întregul în nuanțele lui. Incorecte politic, cum dramaturgul însuși le descria, poveștile și personajele din piesele lui devin relevante politic într-o operă ce atinge o mulțime de teme sensibile despre și pentru ființa alienată, rămasă fără repere, a prezentului.
„Copilul rece”, „Psihopații” și „Paraziții” sunt alte piese de interes pentru creatorii care se apropie de dramaturgia scriitorului german, care acum se crede – mai în glumă, mai în serios – „demodat” în propria țară. „Eu încă mai cred în poveste, eu încă mai cred în personaj”, explică Marius von Mayenburg, subliniind că acum, în Germania, unde preferințele creatorilor se îndreaptă mai ales spre texte politice și creații „postdramatice”, piesele lui nu mai sunt atât de atrăgătoare, ba chiar ar putea părea deja … „demodate”. „Un regizor mi-a zis într-o zi că n-ar vrea să monteze o piesă de-ale mele”, a povestit dramaturgul, citat de The Globe, „pentru că, mi-a spus el, «N-aș putea să fac decât ce scrii tu… Nu-mi lași suficient spațiu». Dar eu, ca artist, mă întreb de ce să nu-mi pun în piesă toate ideile. De ce să mă prefac că nu le am?”.
În 1999, anul morții lui Sarah Kane, cunoscuta autoare ale cărei texte le-a tradus în germană, Marius von Mayenburg a publicat, cu mari semne de întrebare despre sine însuși, într-o perioadă de mari frământări, piesa „Paraziții”. Cufundat pentru un timp în lumea fără perspectivă și fără speranță a scriitoarei, nu mai înțelegea la ce bun să scrii sau, parafrazându-l, de ce să te prefaci că nu ai îndoieli și tentații, inclusiv tentația de a renunța. Dar nu a renunțat. Și, așa cum spunea la dialogul public purtat în 2018, la Teatrul Național din București, cu regizorul Theodor-Cristian Popescu, a scris piese ca și cum ele ar fi un jurnal pe care îl citește cu voce tare oamenilor: „E ceva foarte intim și foarte personal. Uneori chiar mă simt jenat că le-am dat drumul în lume și îmi spun că poate ar fi trebuit să le țin pentru mine însumi”.
L-ar contrazice însă destui creatori și o mulțime de spectatori de teatru, cărora dramaturgia sa are ce să le ofere. De exemplu, după Theodor-Cristian Popescu, Radu Nica și Vlad Massaci, a venit rândul regizorului Alexandru Mâzgăreanu să pună în scenă „Martiri”. Spectacolul lui, pe care îl puteți vedea acum la Teatrul Metropolis din București, pune sub lupă forme de fanatism din lumea contemporană, privind critic comportamentul extrem și limitele pe care omul de astăzi și le pune, într-un context social care clamează toleranța.
