Actorul Mihai Gruia Sandu vorbeşte despre rolurile lui din „Paganini“, regizat de Mick Davis, spectacol programat la Teatrul Metropolis din Bucureşti, duminică, 24 aprilie, la ora 16.00, şi luni, 25 aprilie, la ora 19.00.
Un articol de Monica Andrei|14 aprilie 2016
Cum aţi invita publicul la Teatrul Metropolis, să vadă spectacolul „Paganini“, în regia lui Mick Davis?
Regizorul a transpus biografia lui Paganini într-o versiune modernă, hollywoodiană. Dacă ne uităm bine, din afară, spectacolul este vizual. Decorul lui Dragoş Buhagiar este absolut genial, iar costumele sunt senzaționale. Mick Davis m-a distribuit în filmul “Modigliani”. Am filmat cu Andy Garcia, jucam un personaj vecin cu pictorul. După niște ani m-a distribuit într-un scurtmetraj alb-negru („The silver spoon”, film selecționat la festivalul de film de la Cannes), unde am jucat un înger, pe Arhanghelul Gabriel.
La nici un an, mi-a dat un diavol, apoi pe Papa, la Teatrul Metropolis. Când lucrez cu cineva care știe ce vrea, totul merge perfect, dar când lucrez cu cine nu știe ce vrea, totul devine coșmar. Eu am trecut de perioada căutărilor. Alt motiv pentru care publicul trebuie să vadă spectacolul este că Mick Davis este un regizor de film. Repetam și parcă o cameră ne filma tot timpul, apoi comenzile ni le dădea ca pe platoul de filmare: “cut”, „next”, „action”…
Paganini spunea: “Am cântat, și toate calomniile s-au transformat în laude”. Prelaţii catolici îl suspectau că-şi vânduse sufletul diavolului şi din acest motiv uimea lumea cântând. De ce nu credeau în geniul lui?
În ceea ce privește virtuozitatea lui, avem explicații clare, există argumente. A fost chinuit să repete la vioară mai mult zece ore pe zi încă din copilărie. Avea o boală, îi creșteau extremitățile, degetele lui erau mult prea lungi, putea să facă ce alții nu puteau. Trebuie să recunoaștem că era genial. Ne dăm seama că stăpânea atât de bine instrumentul dacă ascultăm „Capriciile”. Nu ştiu dacă a mai folosit cineva vioara aşa, ca el. Pur și simplu… vrăjea!
Paganini avea o influență asupra oamenilor, avea forță, dacă n-ar fi fost cunoscut, prelaţii bisericii nu l-ar fi observat. Notorietatea lui era văzută ca pe un joc de putere. Biserica a făcut un abuz, prin interzicerea înhumării lui. Am întâlnit acest lucru și la actori. Nu știu dacă sunt 150 de ani de când actorii au voie să fie îngropați în pământ sfințit, la Biserica Catolică. Erau îngropaţi la marginea drumului, în șanțuri, precum câinii. În Italia, țara artelor, commedia dell’arte s-a jucat 300 de ani. (Orice “modă” teatrală nu a durat mai mult de 30 de ani şi a avut un singur duşman, biserica).
Una dintre cele trei funcții ale măștii era să ascundă fața celui care juca. Era interzis ca un fiu de nobil sau prelat să apară pe scenă. Publicul știa cine erau Pantalone sau Arlechino sub mască. Andreea Peruci a fost abate și se ocupa de teatru. Nu am înțeles niciodată ura față de trupe. Acest lucru se leagă cumva de Paganini, care aduna foarte mulţi oameni într-un loc, cânta şi era ascultat. La vremea aceea, în zona catolică, problema de putere vizavi de trupele de teatru funcţiona şi față de Paganini.
Îi interpretaţi pe Papa și pe Satan în spectacolul cu piesa „Paganini”, semnat de Mick Davis.
Eu îl asimilez, pe Satanel, cu unul din îngerii căzuți. Într-o poveste iudaică aprocrifă în care Dumnezeu trimite tot felul de îngeri căzuți pe pământ, apare și Satanel care, sigur că greșește misiunea, n-o îndeplinește, este practic, ca Lucifer, un înger căzut, inițial în formă bună, după care, din cauza orgoliului, se crede mai puternic decât este. În propria mea traducere, concep diavolul nu ca pe o entitate anume, care face multe eforturi să se ridice, ci ca pe o lucrare a minții, atunci când sufletul nu-i treaz. Nu-l văd ca în iconografia clasică, ca pe un personaj cu coadă, copite…
În spectacol, Satan e un personaj complex, e bun și rău cu Paganini. Se joacă, se amuză, face jocurile în spate. Regizorul n-a vrut să arate dacă într-adevăr Paganini a făcut pact cu diavolul, ca-n viziunile medievale, într-un contract semnat cu sânge. Pare mult mai interesant ce se vede din povestea de pe scenă. Sigur că lucrarea minții în formula ei compulsivă pe care o trăim acum este într-adevăr ceva drăcesc. Iadul este lucrarea minții împotriva sufletului. Ne face să urâm, să avem prejudecăți, să-i judecăm pe alții, să nu ne ocupăm de noi. De fapt, nu există decât două direcții în spiritualitate: unirea, mersul spre Dumnezeu și separarea, care ar fi drumul spre iad. Mi-ar lua câteva zile dacă ar fi să dezvolt subiectul.
Intervine un alt aspect – ispita -, iar aceasta ar fi generată de ceva sau de cineva.
În rugăciune se spune “și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”, dar rugăciunea este către Tatăl, care nu ne duce în ispită. Nici cel viclean nu ne duce în ispită, ea există ca atare, iar noi alegem să cădem sau nu în ea, conform propriului nostru grad de evoluție. Tot ceea ce facem este rezultatul unor alegeri proprii și nu trebuie să dăm vina pe nimeni că avem un destin rău, nu trebuie să acuzăm pe nimeni că nu ni se întâmplă ceea ce am vrea noi.
Rămâne rugăciunea salvarea minţii și a sufletului?
Rugăciunea este instrumentul principal în evoluția spirituală a oamenilor. Nici nu se poate fără, pentru că nu ai cum să acționezi altfel. Vorbim de teritoriile nevăzute, adică oamenii se gândesc tot timpul ce să facă, cum să acționeze în situațiile de viață. Nu trebuie să faci nimic, trebuie să fii. Rugăciunea înseamnă să fii una cu Dumnezeu atunci când te rogi. Nu să-i ceri ceva. Mă rog, există și rugăciuni în care ceri ceva.
Cea mai bună rugăciune este să-l simţi pe Dumnezeu. Ca o mulțumire, ca o recunoaștere a imensității creatorului. Diavolul nu este opus lui Dumnezeu, este calea erorii. Meditaţia, sora bună a rugăciunii, este comuniunea cu Dumnezeu, în care nu-i ceri ceva, ci încerci să auzi ce-ţi cere el ţie. Dumnezeu este infinit. Nu-i poți opune nimic. Până și diavolul poate fi o creație a lui Dumnezeu, ca să ne dea alternativă. Cum să vedem lumina dacă nu este și puțină umbră? Diavolul nu este opus lui Dumnezeu, cum crede lumea.
„Mă tot duc“ este alt spectacol pe care-l jucaţi la Teatrului Metropolis.
„Mă tot duc” nu e un spectacol de teatru, este un miracol, în care eu şi partenera mea Oana Pellea nu jucăm teatru, ci transmitem o emoţie pe care o primim de undeva de sus, de la cineva care ne-o transmite seară de seară, cu generozitate, iubire şi mult, mult umor.
Foto: Octav Ganea
