Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Theater Networking Talents, desfăşurat la Craiova între 2 şi 5 iulie 2024, a pus accentul pe dramaturgie şi traducerea pieselor de teatru.
Un articol de Luana Neghea|13 iulie 2024
Pe lângă discuțiile moderate de criticul de teatru Iulia Popovici, mesele rotunde și dezbaterile privind rolul dramaturgiei și provocările inerente traducerii de teatru, am stat de vorbă în timpul festivalului cu invitații Mishka Lavigne, autoare de texte dramatice și traducătoare din Québec și Nando Lopez, autor și dramaturg din Spania.
L.N.: De ce ați ales dramaturgia, scrisul pentru teatru, de ce acest tip de literatură în particular?
M.L.: Ceea ce mă interesează în scrierea pentru teatru este aspectul său colectiv. Îmi place ideea că ceea ce scriu va trece prin mâinile altor oameni și își va face drum prin mințile și reflecțiile altor persoane și altor artiști. Ca dramaturg, nu regizez, nu e ceva ce mă interesează, pentru că îmi place ideea de a dărui textul, sau de a crea alături de alți oameni, astfel încât să nu fiu singura care lucrează la el.
N.L.: Sunt total de acord cu Mishka. Scriind și romane, și teatru, și acum și scenarii pentru televiziune și cinema, ceea ce iubesc în teatru este acest aspect colectiv. Lucrez cu o echipă, nu scriu singur. Încerc să fac cercetări detaliate despre temele pe care le abordez cu actori, actrițe, regizori, specialiști din domeniu. Și îmi place această parte în care scriu înconjurat de oameni diferiți și creăm împreună, pentru că atunci când scriu un roman, sunt complet singur. Și, de asemenea, îmi place că teatrul creează un dialog. Este foarte direct. Vorbim despre ceva în același timp cu o mulțime de oameni care ne ascultă cuvintele și văd ceea ce creăm. Când citim o carte, suntem singuri și avem propriul nostru ritm, dar când suntem spectatori într-un teatru, participăm la aceeași poveste, în același timp, și cred că asta este foarte puternic. Am scris de pildă o piesă despre sănătatea mintală în rândul tinerilor, care se numește ,,Malditos 16”, este despre sinucidere în rândurile tinerilor, o problemă uriașă, nu numai în Spania, ci în toată lumea. Și m-am gândit că trebuie să o fac o piesă de teatru și nu un roman, tocmai pentru că îmi doream ca după piesă, toți tinerii să poată vorbi despre ceea ce au văzut, și nu să consume povestea pe cont propriu.
L.N.: Amândoi vorbiți despre acest aspect colectiv al scrierii unei piese de teatru, spre deosebire de scrierea unui roman, de exemplu. Credeți că forța teatrului din zilele noastre de a transmite un mesaj către public este mai mare decât cea a altor forme de artă, incluzând aici și arta ce încorporează noile tehnologii?
M.L.: Cred că principalul avantaj al celei din urmă, vorbind și despre modelele de streaming de tipul Netflix, este că ajung la mai mulți oameni de manieră mai rapidă. Așadar, teatrul are un impact foarte mare asupra publicului care vede piesa pusă în scenă, dar nu ajunge la toți oamenii la care ar putea ajunge un serial Netflix. Sunt medii diferite, dar pot avea un impact similar asupra publicului. Eu am crescut într-un orășel destul de izolat, nu foarte departe de un oraș mare, dar nu am avut acces la foarte multe spectacole de teatru până la școală. Însă când eram mică mă uitam la televizor și vedeam multe filme. Și simt că asta mi-a oferit o perspectivă profundă asupra lumii, ceva ce nu aș fi putut obține dacă nu aș fi văzut acele filme. Când vine vorba de rețelele sociale, există multe dezavantaje și critici contemporane, dar cred că unii tineri sunt mult mai informați despre ce se întâmplă în lume acum. Au acces la oameni din toată lumea pe rețelele sociale, pe TikTok, pe Instagram, pot vedea creatori de conținut care vorbesc despre Palestina pentru că sunt acolo, de exemplu. Și simt că lucrul acesta e foarte puternic, conectarea aceasta cu lumea, care poate compensează pentru toate dezavantajele rețelelor. Simt că este ceva la care, ca persoană mai tânără, mi-ar fi plăcut să am acces.
N.L.: Orice fel de artă poate fi puternică și poate atinge publicul și poate provoca o mulțime de reacții. Depinde și de modul în care este creată și de temele abordate. Este un adevăr uriaș și foarte important că nu toată lumea are acces la teatre și mai ales tinerii. Sunt foarte mulți adolescenți care nu au fost la teatru pentru că nu există niciunul în apropierea cartierelor lor, în propriile orașe. Deci este imposibil să iubească teatrul, pentru că nu au acces la el. De aceea am început să scriu și scenarii pentru seriale, ca să ajung la cât mai mulți tineri. Un exemplu este serialul Red Flags, care vorbește despre cum rețelele sociale au schimbat modul de a fi, de a relaționa, de a iubi și chiar de a face sex al tinerilor. Dar cred, de asemenea, că există o diferență care poate face teatrul puțin mai puternic: și anume că atunci când ești la teatru trebuie să fii concentrat pe ceea ce vezi acum, în fața ochilor, alături de alte persoane, într-un moment colectiv. Nu știu cum e aici, dar de exemplu în Spania tinerii caută acest tip de momente colective. Există o mulțime de festivaluri de literatură și sunt foarte apreciate de adolescenți, care nu vor doar să citească, ci vor să împărtășească cu alți tineri ceea ce citesc.
Trăim într-o societate în care singurătatea este una dintre situațiile care ne definesc realitatea și căutăm să recuperăm acest aspect colectiv al societății, așa că poate teatrul este unul dintre acele locuri rămase unde putem fi împreună.
L.N.: Nando, pentru serialul ,,Red Flags” ai spus într-un interviu că ați realizat foarte multe interviuri cu adolescenți, pentru a înțelege exact ceea ce simt. Iar Mishka, pentru piesa ,,Shorelines”, ce prezintă efectele dezastruoase ale schimbărilor climatice, menționezi utilizarea rapoartelor Organizației Națiunilor Unite. Care sunt ingredientele scrierii unei piese de teatru, în afara de această documentăre detaliată?
M.L.: Cred că unul dintre principalele aspecte ale unui scriitor, indiferent de genul pe care îl abordează, este curiozitatea. Atunci când scriu, eu de obicei am două sau trei lucruri care mă interesează și încerc să văd dacă pot să le fac să coexiste în același univers. De pildă, piesa pe care o scriu acum este despre conceptul de rewilding, prin reintroducerea animalelor mai mari în diferite zone. În acest sens, sunt foarte interesată de râsul canadian, dar și de relațiile frate-soră și învăț în prezent și despre Aurora Boreală. Și toate aceste elemente vor face parte din aceeași piesă. E ca o spirală Wikipedia…
Fotografii de la Theater Networking Talents: Albert Dobrin
N.L.: Pentru mine, este foarte important să mă gândesc la o structură originală atunci când scriu o piesă sau chiar un roman. Mă gândesc mult la modul în care pot construi o poveste astfel încât să fie diferită de ceea ce am scris înainte și de ce s-a scris înainte despre acest subiect. Și caut unghiuri și chiar și genuri diferite, poate că încerc să vorbesc despre o situație tragică printr-o comedie, pentru că cred că acest contrast poate fi bun pentru piesă. Și lucrez pentru ca piesele mele să fie pline de întrebări și nu de răspunsuri. Încerc să nu judec personajele pentru ceea ce fac, ci doar să spun o poveste, fără condescendență și fără paternalism.
L.N.: Care este relația pe care o aveți cu traducătorii? Mishka, faptul că ești tu însăți traducătoare îți influențează procesul de scriere, te gândești la traducere atunci când scrii o piesă?
M.L.: Nu, nu mă gândesc, dar ca traducător, când semnez orice contract de traducere, insist pe cel puțin două ateliere cu actorii producției. În Canada, dacă un teatru vrea ca o anume piesă să fie în franceză și vor ca eu să o traduc, ei știu deja cine va regiza și uneori cunosc deja actorii. Așa că eu pot să le spun că am nevoie de două ateliere cu actorii pentru a face traducerea cât se poate de bine. Și majoritatea traducătorilor din Canada lucrează în felul acesta. În ceea ce privește piesele mele, mi le-am tradus și eu, dar experiența de a fi tradus de altcineva a fost cu mult mai interesantă. Și apoi am avut și experiențe în care piesele mele au fost traduse în limbi pe care nu le vorbesc, precum germana și româna. Și e întotdeauna foarte interesant, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Ori de câte ori sunt într-o țară în care se vorbește o limbă pe care nu o înțeleg, mă uit la public și văd reacțiile, ceea ce este mult, mult mai distractiv.
N.L.: Eu mă bazez pe traducători și încerc să le dau și o anume libertate, pentru că cred că sunt multe lucruri care trebuie adaptate, nu doar traduse. Sunt o mulțime de referințe care nu pot fi înțelese. Și trebuie căutat codul specific al țării în care piesa va fi jucată. Eu scriu în spaniolă și, după cum știți, spaniola vorbită în Spania, unde locuiesc, este diferită de cea din în Mexic sau din Peru sau din Argentina, așa că ea este adaptată în funcție de fiecare țară. Când scriem în spaniolă din Spania, aceasta este o spaniolă minoritară. Adevărata spaniolă este în America, unde există milioane de vorbitori nativi.
Cred ca este o chestiune de respect când adaptăm, pentru că este o modalitate prin care nu ne impunem limba în țările lor, ci recunoaștem diferențele dintre noi și faptul că spaniola pe care ei o vorbesc este la fel de ,,spaniolă” ca și a noastră. Încercăm și să schimbăm acest mod de gândire colonialist.
M.L.: Eu cred că toate traducerile sunt de obicei create pentru un anumit public. Există o diferență însă când vine vorba de piesele scrise în franceza din Canada sau din Québec. Când sunt jucate în Franța, de obicei piesele nu sunt adaptate atât de mult. Păstrăm specificul francezei canadiene, al francezei din Québec. Era o vreme în care textele erau adaptate mult pentru Franța, pentru a le face pe plac francezilor, dar e ceva ce nu mai facem acum, e foarte depășit. Și asta are mult de-a face cu noțiunile de colonialism. Cu toate acestea, există un anumit aspect al modului în care în Franța, în Belgia și în Elveția, să zicem, există acest interes pentru vocile care nu sunt din țara lor, chiar dacă ele sunt exprimate tot în franceză, sunt binevenite. Situația nu era la fel acum 20 de ani.
L.N.: Credeți că teatrul subliniază mai mult problematici sociale în zilele de astăzi decât o făcea în trecut?
M.L.: Cred că toate formele de artă sunt politice, chiar și atunci când lucrurile sunt create în scopuri de divertisment, cum sunt filmele Marvel, de exemplu. Modul în care arta e consumată social devine politic, așa că a vorbi despre probleme de justiție socială prin teatru este doar un alt mijloc de a păstra arta ca fenomen politic.
N.L.: Cred exact la fel. Cred că totul este politic. Chiar și atunci când încerci să nu fii politic, dai un punct de vedere politic, pentru că eviți să spui un anume lucru. Ceea ce nu spui este de asemenea politic. Când ne gândim la teatrul grecesc, de pildă, ei vorbeau despre legi, despre democrație, despre cum să fim într-o societate, iar acum cred că încercăm doar să vorbim sau să subliniem lucruri care nu au fost tratate înainte, cum ar fi schimbările climatice sau sănătatea mintală, pentru că acestea sunt problematicile zilelor noastre, așa că trebuie să vorbim despre ele. Dar cred că, dacă studiem teatrul în literatura universală, găsim mereu exemple despre modul în care acesta a fost un tip de artă de avangardă. Mă gândesc de exemplu la ,,Casa de Păpuși” a lui Ibsen, la cum pleacă Nora și trântește ușa. Aceasta a fost o piesă feministă la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar asta a fost profund politic. Și chiar și în zilele noastre este polemic pentru un anumit public. Deci, vreau să spun că teatrul a fost întotdeauna, a fost întotdeauna politic. Dar m-am cam săturat să-i aud pe alții zicând că noi am inventat teatrul ca artă politică. Nu e adevărat. Nu inventăm teatrul în ziua de azi.
L.N.: Nando Lopez, spui că ,,Literatura nu numai că dezvoltă lumi, dar sparge și tăceri” (“La literatura no solo crea mundos, también rompe silencios”)
N.L.: Da, cred că literatura sparge tăcerea pentru că ne dă putere să vorbim. Și când te vezi într-o piesă, te vezi într-o carte, când găsești o poveste care spune ceva ce trăiești și nu ai cuvintele și nu ai curajul să spui ceva cu voce tare, atunci te simți împuternicit să o faci. Și, de exemplu, unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac în toate scrierile mele, teatru sau romane, este să vorbesc despre viețile LGBT. De ce? Pentru că eu nu am avut aceste oglinzi în care să mă văd când eram adolescent și a trebuit să învăț cum sunt și cine sunt fără astfel de exemple fictive. Și, Mishka, ai menționat filmele Marvel, unde acum putem vedea un cuplu gay sau un copil transgender. Și asta este politic, pentru că acum adolescenții cresc cu acele exemple pozitive. Și asta încerc să fac și eu prin piesele mele.
M.L.: Și mie-mi place ideea aceasta de a sparge tăcerile. Simt că tot teatrul meu vorbește despre speranță. Și pentru mine, chiar și în piesele care sunt foarte sumbre, precum ,,Shorelines”, speranța pe care o găsesc aceste personaje este prin comunitate, prin relațiile cu ceilalți. Și simt că toate aceste relații cu ceilalți sunt despre spargerea tăcerilor. Chiar dacă aceste personaje trăiesc momente groaznice și piesa poate părea foarte întunecată, există crăpăturile prin care intră lumina, dacă îmi permiteți să-l citez pe Leonard Cohen, care sunt relațiile. Ca persoană, cred că uneori sunt foarte cinică sau foarte supărată în legătură cu starea actuală a lumii, dar singurul lucru pe care simt că putem să-l facem ca să trecem prin toate acestea este să fim împreună cu alții. Nimeni nu este complet singur și nimeni nu trăiește o viață cu adevărat individualistă. Această perspectivă ne-a fost impusă de sistemul capitalist și de alte structuri, pentru că există un avantaj al capitalismului în a ne face să credem că trebuie să fim individualiști. Dar cred că trebuie să readucem acest sentiment de comunitate, pentru că e singurul mod în care putem să rezistăm în lumea de astăzi.
