Mitică Popescu vorbeşte despre singurătate, despre cei trei ani de închisoare pe care i-a făcut şi despre reţeta lui de actorie, într-un interviu care va fi difuzat în emisiunea „Conversaţii esenţiale“, realizată de Iuliana Ciugulea.
Un articol de Laura Iancu|11 iulie 2013
Mitică Popescu a vorbit despre viaţă, teatru, marile frici ale unui artist dar şi despre episoade şi experienţe mai puţin plăcute din trecut, într-un interviu acordat Iulianei Ciugulea, pentru Digi 24, în emisiunea „Conversaţii esenţiale“.
Iată câteva declaraţii ale lui Mitică Popescu:
Despre primul contact cu scena
„Eram elev, erau serbări, intrasem şi în echipa de dansuri populare româneşti şi ruseşti, cum era pe atunci. Şi după aceea, când am crescut, mergeam foarte des la teatru. Mama iubea foarte mult teatrul şi opereta şi mă lua cu ea. Tata era mai mult cu fotbalul şi mergeam şi pe stadion şi la teatru. Eram cel mai câştigat… Apoi, am făcut şi multă figuraţie la Teatrul Armatei, înainte de a da la Institut. Deci, prinsesem deja gustul scenei.
Erau spectacole istorice, cu multă lume. Şi câştigam destul de bine. Dacă mai spuneam şi un cuvânt, îmi dădeau 20 de lei pe seară, dacă ţineam numai suliţa, doar 12 lei. Şi adunam, că aveam în fiecare seară. Eram la teatru mai mult decât actorii consacraţi.“
Admis din a a patra încercare la Institut
„A patra oară am intrat. Erau nişte probleme în perioada aceea, erau nişte locuri pentru copiii de muncitori, de funcţionari şi de ţărani, şi era un număr limitat. În afară de asta, trebuia totuşi să te îndrume cineva, să îţi facă un repertoriu. Eu credeam că pot să spun «Noi vrem pământ», cu care m-am şi dus la Admitere. Ce treabă aveam eu cu poeziile eroice? Am continuat să fac figuraţie şi asta m-a ajutat.“
A făcut trei ani de închisoare
„Eu am avut un «accident» pe rută, a trebuit să întrerup Institutul. Am fluierat în biserică, cum se spune. N-am spus ce am auzit şi am fost luat de la Institut, am fost dus undeva şi un domn drăguţ care stătea la un birou m-a întrebat dacă ştiam ceva şi am zis că da. «Stai jos!», a zis. Şi am stat trei ani. Asta-i toată povestea… Ce să mă bat acum cu pumnii în piept pentru asta? Pe cine interesează?“
O mare teamă
„Toată viaţa m-am temut de singurătate. Şi am avut parte de ea multă vreme… Asta-i viaţa! Cum o depăşeşti? E atât de simplu, ca şi cum te-ai apuca de fumat. N-ai ce face. Şi dacă te dai cu capul de pereţi ce faci? Te doare şi iese sânge. Câteodată e plăcut să mai stai şi singur“.
Despre actorie
„Ca şi medicii, noi ne-am îndrăgostit de meseria asta pentru că iubim lumea. Şi ca să ne iubească şi ei, trebuie să simtă că îi iubim… Eu de când eram mic am plecat cu ideea că eşti al tuturor şi al nimănui. Vezi finalul de spectacol – pleci transpirat, obosit şi singur. Seara următoare o iei de la început, dar finalul e acelaşi pentru toţi.“
„Eu sunt un om care a considerat că e bine să te retragi la timp. Şi eu am făcut ce-am gândit. Nu m-a dat nimeni afară. Adică, eu ce am avut de spus, am spus… Nici nu vreau să mă specializez acum în roluri de bunici.“
„N-am întârziat niciodată şi n-am obosit niciodată. Am ajuns primul la teatru şi am plecat întotdeauna ultimul.“
