Se poate vedea în cinematografe filmul „Moartea lui Stalin”, comedie neagră, dar plăcută.
Un articol de Andrei Crăciun|14 martie 2018
Moartea lui Stalin, film semnat de Armando Iannucci, și-a dobândit o previzibilă glorie: nu s-a râs la Kremlin la vizionare.
Moscova n-a crezut în această peliculă în care – e drept – se râde pe îndelete de Stalin, de tovarășii săi politici și în general de Uniunea Sovietică.
S-a luat act, s-a condamnat oficial, s-a zis că nu e bine, s-a stârnit, global, curiozitatea. Din punct de vedere marketing (cum atât de ridicol se zice prin corporațiile timpului nostru), s-a fost bine.
Deși Rusia nu mai e Uniunea Sovietică, în chestiunea umorului la zi nu s-au făcut progrese însemnate. Sunt chestiuni cu care nu se glumește, tovarăși! Of, că dacă ar ști bietul Stalin că a ajuns o caricatură…
Nu vă propun o analiză riguroasă, de specialitate, a virtuților și defectelor acestui film de cinema. Nu am priceperea (oricum e plină țara de specialiști) și nu vă ascund că nici nu mă interesează aspectul.
Mă interesează altceva: câteva adevăruri grele din biografia tiranului (bine punctate mai ales de către istoricul Montefiore).
Moartea acestui tiran are în ea ceva shakespearian și filmul – fiind strict o comedie – ratează această dimensiune. După gustul meu, pilda cea mai înaltă în această moarte e următoarea: într-adevăr, pentru că Stalin declanșase o campanile de epurare a medicilor nu s-au găsit medici care să vină să constate ce era de constatat cu privire la dictator.
E un final puternic, foarte puternic pentru ce înseamnă nebunia de partid și de stat. E formidabil, tovarăși: nu mai are cine să constate că s-a săvârșit tiranul fiindcă medicii sunt în Gulag!
Îngustimea minții comuniștilor din rândul întâi, gros tușată la Iannucci, este – de asemenea – un fapt istoric. Lupta pentru putere lângă cadavrul lui Stalin nu e o exagerare de cinema, ba dimpotrivă. Și abia acum vă aduc unde am vrut: lipsa umorului.
Comunismul n-a avut umor. N-a îngăduit ironia și nici măcar autoironia (nici măcar în cadrul autocriticilor!). Gândiți-vă la această absență când constatați în jur omul nou. El nu va râde niciodată de sine. Și – nerâzând niciodată de sine – este nerevizibuil și pierdut.
Teroarea, birocrația fără limite, crimele, delirul regimului stalinist – toate se știu bine de-acum.
Adevărata moștenire stalinistă – dacă-mi îngăduiți – rămâne aceasta: abolirea surâsului autonom.
Și toată glazura polemică înconjurând acest film de cinema vine să o demonstreze, încă o dată.
Stalinismul e incompatibil cu umorul.
Deși Rusia nu mai e Uniunea Sovietică, în chestiunea umorului la zi nu s-au făcut progrese însemnate. Sunt chestiuni cu care nu se glumește, tovarăși! Of, că dacă ar ști bietul Stalin că a ajuns o caricatură…