Unul din invitaţii de onoare ai evenimentului „Les films de Cannes a Bucarest”, Nick James, redactor-şef al prestigioasei publicaţii britanice Sight&Sound, explică de ce are succes cinematografia română şi spune care sunt filmele sale româneşti favorite.
Un articol de Ziarul Metropolis|29 octombrie 2013
Nick James este redactorul-şef al prestigioasei publicaţii britanice Sight&Sound, editată de British Film Institute (BFI). Cu o istorie de 80 de ani, Sight&Sound, lunar care poate fi găsit şi la noi în lanţul de librării Cărtureşti, este probabil cea mai influentă revistă de cinema în limbă engleză din Europa.
Iar tocmai actualul ei redactor-şef, Nick James, critic cu mulţi ani de experienţă în presa britanică, a fost unul din invitaţii ediţiei din acest an a festivalului „Les films de Cannes a Bucarest”. El a prezentat filme, a moderat discuţii, dar şi un masterclass susţinut de un alt invitat al evenimentului, tânărul regizor mexican Amat Escalante.
Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Nick James vorbeşte despre cât despre cât de bună a fost ediţia din acest an a Festivalului de Film de la Cannes, despre rolul pe care îl are revista sa şi, mai ales, despre filmele sale româneşti favorite.
Ziarul Metropolis: Aţi spus că sunteţi pentru prima dată în Bucureşti. Ce părere aveţi despre ideea de a organiza un astfel de festival ca „Les films de Cannes a Bucarest”?
Nick James: Cred că este o idee cu adevărat interesantă de a aduce o felie de Cannes aici. Cannes-ul are poziţia privilegiată de a selecta cele mai bune filme, prin urmare (n.r. – „Les films de Cannes a Bucarest”) este un mijloc excelent pentru români să vadă aproape cele mai de succes filme ale anului, într-un fel, deşi există şi la Berlin şi Veneţia filme care sunt de asemenea extraordinare.
Este foarte bine să ai posibilitatea de a vedea, într-o săptămână, cinema de artă – ştiu că este dificil să vezi cinema de artă în Bucureşti. Iar oamenii vin, sălile sunt pline, ceea ce este bine.
Cum aţi caracteriza ediţia din acest an a Festivalului de Film de la Cannes?
A fost o ediţie foarte puternică. Nu a fost o ediţie în care să simt că un singur film s-a detaşat cu adevărat. A fost o ediţie de mare calitate, în care au existat 4-5 filme care au fost cu adevărat excepţionale. Dar nu unul care să le învingă pe toate.
Ce părere aveţi despre aşa-numitul Noul Cinema Românesc? Cum aţi explica succesul pe care îl are în festivaluri?
Cred că s-a întâmplat să aveţi un grup de regizori foarte, foarte talentaţi şi câţiva actori nemaipomeniţi. Nu sunt toţi la fel. Există o diversitate extraordinară de opere în Noul Val din România. Nu se rezumă doar la cei trei regizori de succes şi cunoscuţi (n.r. – Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu).
Citiţi şi: CRONICĂ DE FILM Metabolism. Porumboiu sau filmul radical
Există şi alţi regizori ce fac filme care circulă pe la festivaluri. Aş spune că aceste filme fac parte din categoria filmelor care funcţionează foarte bine în festivaluri. Ele sunt pe gustul scenei cinematografiei de artă. Şi sunt foarte distincte, foarte competente profesional şi cu adevărat captivante. Aveţi cel puţin două genii.
Nick James, redactorul-şef al publicaţiei britanice Sight&Sound
Aveţi un Top 5 filme româneşti favorite?
Cu siguranţă, pentru mine – deoarece l-am văzut când încă nu văzusem „Moartea domnului Lăzărescu” – „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost filmul românesc la care am spus: wow! În ceea ce priveşte filmele lui Cristi (n.r. – Cristi Puiu), pentru mine nu atât „Moartea domnului Lăzărescu”, cât „Aurora” este filmul despre care cred că este absolut fantastic.
Mai este apoi „A fost sau n-a fost?”, un alt film extraordinar. Şi m-aş opri la trei. Mai sunt şi altele, dar nu aş vrea să aleg unul sau altul dintre celelalte. Nivelul calitativ este extrem de ridicat în tot grupul.
Domnule Nick James, în calitate de redactor-şef, care credeţi că este rolul revistei Sight&Sound astăzi? Aveţi senzaţia că rolul criticilor de film s-a redus faţă de trecut?
O să fac o scurtă analogie. Unul dintre lucrurile pentru care am venit aici (n.r. – la Bucureşti) a fost să vorbesc despre filmul „Inside Llewyn Davis” (n.r. – de fraţii Coen, Marele Premiu la Cannes), care este despre cântăreţii de muzică folk. Cartea pe care se bazează parţial filmul spune povestea cântăreţilor de folk din New York de la începutul anilor ’60.
Existau numeroşi cântăreţi de muzică folk profesionişti şi puteau să câştige bani. Şi, dintr-o dată, după boom, apar o sumedeni de puşti şi, chiar dacă nu erau atât de buni, cântau pe nimic. Dintr-o dată, cântăreţii de folk profesionişti, care aveau nevoie de bani pentru a supravieţui, au pierdut în faţa acestor puşti care cântau pe nimic. Într-un fel, acest lucru se întâmplă şi în critica de film.
Există mulţi oameni care pătrund în acest domeniu şi sunt dispuşi să scrie pe nimic. Bineînţeles, multe publicaţii şi site-uri îi vor folosi pe aceşti tineri. Pe de altă parte, câţiva oameni foarte talentaţi s-au remarcat în acest fel şi îi găseşti şi descoperi mult mai uşor. Noi, la Sight&Sound, elogiem şi promovăm acest tip de cinema. Şi facem tot posibilul pentru asta. Cred că vom rămâne pe gustul minorităţii, nu al majorităţii, dar această minoritate este destul de substanţială în întreaga lume.
Foto cu Nick James / http://www.bfi.org.uk/
