Pentru contemporani, mai ales cei din tânăra generaţie, Viena anilor 1900 nu era centrul modernităţii europene, aşa cum o percepem noi astăzi. Inovaţii artistice, arhitecturale, muzicale, literare, filosofice şi psihologice erau secondate de o gravă criză politico-socială.
Un articol de Ziarul Metropolis|24 februarie 2025
Monica Neațu, istorică, este lectoră la Fundația Calea Victoriei, unde va suține cursul Secesiunea vieneză: Gustav Klimt, Egon Schiele, Oscar Kokoschka, începând cu 27 februarie.
După 1860, capitala imperiului Austro-Ungar a trecut print-un vast proces de metamorfozare politico-culturală. Revoluțiile de la 1848 au grăbit modernizarea imperiului, iar liberalizarea politică este secondată de transformarea urbanistică. Viena abandonează fortificațiile medievale, în locul lor fâcându-și apariția Ring-ul, zona unde puterea politică liberală își desfășoară întrega viziune legislativă, culturală și estetică. Prizoniere în acest perimetru, printre decoranțiuni rococo și neoclasice, unde confuzia dintre arheologie și arhitectură era la ordinea zilei, cum notează cu ironie arhitectul Otto Wagner, elitele intelectuale vieneze sufereau de un teribil complex de inferioritate în fața avangardelor franceze sau germane. Pentru contemporani, mai ales cei din tânăra generație, Viena anilor 1900 nu era centrul modernității europene, așa cum o percepem noi astăzi. Inovații artistice, arhitecturale, muzicale, literare, filosofice și psihologice erau secondate de o gravă criză politico-socială.
Pentru istorici, Viena anilor 1900 a devenit simbolul modernității tocmai pentru că a exprimat contradicțiile, ambivalențele și discontinuitățile procesului de modernizare. Capitala imperiului, prin intermediul unei avangarde literare și artistice, ilustrează crizele prin care trecea omul modern la începutul veacului și care îl determinau să își redefinească identitatea socială, culturală, de gen, etc.
Un imperiu multietnic, cu trei mari capitale politice și culturale – Viena, Budapesta, Praga – era un stat mozaic, unde populațiile din Europa Centrală și de Est se întâlneau în nenumăratele cafenele ale capitalei. În jurul anului 1885, capitala imperiului număra 500 de cafenele, iar băutura preferată era Mélange (cafea vieneză cu frișcă). Avangardele literare și artistice se întâlneau în lumea cafenelelor, acolo unde ideile, bârfele, dar și criza imperiului erau întoarse pe toate fețele. Viena, spre deosebire de alte metropole europene, era orașul interacțiunii rapide între artiști, scriitori, colecționari, oameni de știință.
Orașul vechi, dominat de domul Sfântul Ștefan, se articula în jurul Palatului Imperial, iar în spațiul Ringului puterea politică se manifesta în clădirea Parlamentului, Primăriei, iar cea culturală în zona teatrelor, sălilor de concerte, Universității și a muzeelor.
O Vienă tânără, dornică să se despartă de cultura părinților, avea să pună bazele Secesiunii, în 1897. Dominată de personalitatea lui Gustav Klimt și de o viziune inspirată de miturile arhaice greco-romană, mișcarea traduce nu doar dorința artiștilor și intelectualilor vienezi de a se integra în ritmul avangardelor europene, ci și o criză a egoului rațional[1].
Membrii Secesiunii
Ultimul fenomen își găsește cel mai bine ilustrarea în scandalul decorațiunilor pentru plafonul Universității vieneze. Filosofia, Medicina și Jurisprudența au fost pictate între 1898-1901. Klimt ne duce într-un univers arhaic, irațional și amenințător, dominat de spiritul dionisiac și de deconstrucția autorității politice și morale a taților. În primul număr din Ver Sacrum (1897), revista Secesiunii, eroul secesionist Tezeu ucidea Minotaurul, un gest simbolic care simboliza sfârșitul influenței Salonului oficial și a culturii de tip academic. Afișul lui Klimt de pe coperta revistei anunță designul modern. O Atenă stilizată domină un spațiu grafic simplificat și epurat.
Gustav Klimt – Jurisprudența
O nouă viziune estetică, dominată de verticalitate, întâlnim și în creația lui Joseph Maria Olbrich, cel care proiectează celebrul Pavilion Ver Sacrum (1898). Arhitectura și decorațiunile, o cupolă aurită din frunze de laur, bufnița Atenei și măștile din teatrul antic, toate evocau spiritul antichității dar și ideea de modernitate, spațiul expozițional fiind modulabil. Olbrich și-a dorit „să ridice un templu al artei care să-i ofere omului modern un refugiu liniștit și elegant”. Arta se substituie religiei, iar deasupra portalului inscripția: Vremii arta sa, Artei libertatea sa rezumă ideile și spiritul noii mișcări estetice.
Pavilion Ver Sacrum
Comanda pentru Universitate a ilustrat poate cel mai mai bine noua viziune morală și estetică pe care tânăra Vienă o propunea. Scandalizate, elitele politice resping proiectul, iar Secesiunea, văzută până atunci drept un factor de unificare culturală într-un imperiu divizat în plan etnic și politic, devine o problemă politico-culturală. Contestat și obligat să restituie banii primiți pentru comandă, Klimt preferă să se retragă în lumea colecționarilor. Friza Beethoven (1902) din Pavilionul Ver Sacrum ilustrează cel mai bine un univers închis, estetic, dominat de muzică, poezie și o utopie erotică.
Confruntarea dintre Eros și Thanatos, un erotism feminin amenințător și fatal sunt teme predilecte pentru artiștii epocii. Fenomenul reflectă interesul epocii pentru sexualitatea feminină, dar și miturile legate de isterie. În epocă, cercetările lui Freud, Krafft-Ebing sau Charcot având un rol esențial în definirea fenomenului. În Judita și Holofern (1901), Klimt o transformă pe pioasa văduvă evreică din Vechiul Testament într-o tânără la modă, seducătoare și voluptoasă. Recurența acestei teme, mai ales în spațiul german, este asociată studiilor lui Freud despre sexualitatea feminină. Ambivalența naturii feminine domină imaginarul epocii 1900. Zâna electricității din Expozițiile universale capătă o față ascunsă, amenințătoare, devenind Iuditha, Salomeea sau femeia-liliac. În viziunea lui Klimt, femeile aveau o viață interioară și senzuală mult mai bogată și complexă decât își imaginau bărbații. A trăit într-o lume a femeilor, le înțelegea universul emoțional și a încercat să îl sugereze în schițe și în picturi.
Gustav Klimt – Iudita și Capul lui Olofern
Explorarea trupului și a sexualității sunt teme predilecte la Egon Schiele, copilul teribil al Secesiunii vieneze, care șochează și astăzi privirile pudibonde. S-a format în grupul artiștilor influențați de Klimt. Nuditatea și sexualitatea explicită nu sunt cele care deranjează cu adevărat. Ce ne pune pe gânduri și ne îndeamnă să căutăm sensurile ascunse ale tablourilor sale sunt privirile scrutătoare ale modelelor, ochi care ne fixează, identități care se dezvăluie și drame care prind contur. Criza individului, mișcările feministe incipiente și o clasă săracă ce trăia într-o mizerie teribilă sunt realitățile care răzbat dincolo de lumea saloanelor elegante, iar expresionismul lui Egon Schiele a reușit, și încă o face, să pună în fața privitorilor nu doar oglinda introspecției, ci și tabloul realităților sociale deranjante[2].
Egon Schiele – Femeie înclinată cu ciorapi verzi
[1] Pentru climatul politico-cultural de la începutul secolului XX vezi: Carl E. Schorske, Viena fin-de -siècle. Politică și cultură, traducere de Claudia Ioana Doroholschi și Ioana Ploeșteanu, ed. Polirom, Iași, 1998.
[2] Vienne 1880-1938, L‘Apocalypse joyeuse, sous la direction de Jean Clair, editions du Centre Pompidou, Paris, 1986.
