Pe 23 martie 2021, la 93 de ani, după aproape un secol petrecut printre lumini, umbre şi culori, a părăsit această lume, lăsând în urmă o istorie a costumului, zeci de volume, nenumărate expoziţii, o mulţime de obiecte adunate într-o colecţie de o valoare greu de estimat, care, poate, îşi va găsi în timp un spaţiu pentru ca muzeul visat de ea să existe.
Un articol de Monica Andronescu|22 martie 2024
Ea a fost Adina Nanu. Adina Nanu face parte din acea categorie de oameni-personaj a căror viaţă ar putea să încapă frumos într-un roman… Într-o casă din altă lume, de pe o străduţă pierdută undeva în zona Televiziunii, și-a purtat cu sine poveştile pe care, de pe o bancă de student la UNATC nu le-ai fi ghicit niciodată… dar, când deschizi cartea autobiografică „Călătorie în jurul casei mele”, intri într-o lume fascinantă, în care, cu eleganta ei discreţie, pe care cei ce au cunoscut-o i-o știu prea bine, îşi istoriseşte viaţa în desene şi-n cuvinte. Colecţionând costume, bucăţi de costume, descoperind într-un loc un nasture, într-altul un accesoriu, Adina Nanu s-a ocupat de când se ştie cu recompunerea de lumi. După ce-a venit pe lume ca un dar, la prima vedere nedorit, ca-n biblica poveste a lui Iov, căci tatăl ei pierduse dintr-o primă căsătorie şi copiii, şi soţia răpiţi de moarte, Adina i-a devenit centru al universului. O delicateţe copilăroasă răzbate din felul în care povesteşte un traseu deloc uşor, deloc vesel, deloc senin, începând din acel moment în care mama ei a ales s-o aducă pe lume, chiar dacă, atunci când se căsătorise cu tatăl ei îi acceptase condiţia de a nu avea copii, condiţie de om înspăimântat de moarte că iarăşi ar putea pierde totul…
„Joaca mea preferată era desenul. Aşezată pe burtă, pe covor, mâzgăleam pe tot ce găseam… Pe o carte de vizită a mamii desenasem o doamnă în picioare, din care se vedeau cel mai distinct pantofii cu tocuri înalte şi, alături de ea, o pisică. Mama m-a semnat alături şi a scris <la 3 ani şi 10 luni >. Creioanele colorate erau fiinţe vii: cel mai mult îl iubeam pe cel bleu pastel, apoi pe cel galben deschis.”…
Așa a început călătoria prin lumea imaginii a Adinei Nanu. Critic și istoric de artă, Adina Nanu a fost unul dintre cei mai iubiți profesori din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică București. Deşi nu a fost dintre cei aflaţi „în linia întâi” a frontului în lumea teatrului, Adina Nanu a ridicat în timp şi cu migală baricade de nedoborât, căci pe la cursurile ei de istorie a costumului şi de educaţie vizuală au trecut generaţii întregi de creatori de teatru. Cursuri de „călătorit în timp şi spaţiu”.
Ce a urmat e un lung drum spre lumină, trecând, cu graţia cu care le vorbea studenţilor despre lumini şi umbre şi culoare, peste momentele de mare întuneric. Îl străpungea de fiecare dată cu pete luminoase – cuvinte care pe jumătate amuză, pe jumătate înfioară. Citez spre exemplificare două momente aflate aproape faţă în faţă în „Călătorie în jurul casei mele”. „În al doilea an a venit Ana Pauker la putere şi a dat o lege prin care trebuiau să fie scoşi din slujbe toţi cei cu <<origine nesănătoasă>>. Era în vacanţa de vară şi din muzeu am fost concediate Speranţa Erka, de la bibliotecă, şi cu mine. O lună am umblat năucă să caut altceva. (…) Tata era bolnav, n-am vrut să se necăjească şi nu i-am spus. Ba mai mult, pentru că i se suspendase pensia, i-am plastografiat un talon, minţindu-l că-mi lăsase poştaşul banii. (…) Ca să avem cu ce trăi, mă duceam duminica la talcioc, unde vindeam obiecte din pod. Ştiam că în toamnă urma să zbor şi de la facultate. După o lună, sătulă de alergătură în zadar, m-am dus la lac să mă scald.”
Şi momentul nunţii: „Am pus la cale lucrul cel mai nebunesc în condiţiile date, dar care azi mi se pare suprema înţelepciune: o nuntă ca-n poveşti. (…) Cum n-aveam bani, rochia de mireasă era împrumutată de la Ira Sturdza, care şi-o cususe singură din mătase de paraşută rămasă din război şi o brodase pe piept cu margarete. Pe cap îmi împletisem o coroniţă ca de premiu, din margarete şi floarea miresii, cumpărate de la piaţă.”
Rochia de mireasă a Adinei Nanu a fost expusă și a putut fi văzută, cu tot cu povestea ei superbă și mătasea de cea mai bună calitate, recuperată dintr-o parașută, în buncărul antiatomic de la Universitatea Artifex, spațiu pe care rectorul i l-a pus la dispoziție la un moment dat, pentru a-și realiza acolo mult visatul muzeu al costumului.
Atunci când Adina Nanu vorbea despre pictură, ceva din zbuciumul unei existenţe trăite de multe ori pe muchie de cuţit – dar ca şi cum muchia de cuţit ar fi fost largă cât calea de aur pe care păşeşte Dorothy în „Vrăjitorul din Oz” – se simțea în fiecare cuvânt.
Cine a fost Adina Nanu, în câteva date concrete… Între 1945 și 1950, a urmat, în paralel, Institutul de Arte Plastice din Bucureşti și Facultatea de litere. Între 1947-1950, a frecventat cursurile Facultății de medicină, pentru documentare în anatomie. În 1977, a obținut doctoratul în istoria artei cu o teză despre costumul bucureştean în secolul al XIX-lea.
Repartizată ca asistent la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, a lucrat între 1950 – 1954 la Galeriile de artă universală şi românească. Din 1950, a fost chemată şi la catedra de Istoria Artei din Institutul de Arte Plastice, unde a rămas până la pensionare, ca asistent, apoi ca lector din 1954 şi conferenţiar din 1968. A predat cursuri de istoria artei universale, cursuri speciale de istoria picturii, a sculpturii şi artelor decorative şi primele cursuri de istoria şi teoria costumului din România, la secţia de Scenografie, apoi şi la secţia de Creaţie vestimentară-modă, la a cărei înfiinţare a participat. Ca urmare, a publicat prima istorie a costumului universal în limba română, „Artă, Stil, Costum”, în 1976. Din 1994, a predat la UNATC Bucureşti cursuri de Educaţie vizuală şi de Stiluri în costum şi decor, în primii ani pentru catedra de Regie de teatru, apoi şi pentru nou înfiinţata secţie de Scenografie, dar şi pentru Coregrafie. Pentru studenţii UNATC a publicat „Arta pe om” (2001) şi „VEZI? Comunicarea prin imagine” (2002) şi a rescris și adăugit „Artă, Stil, Costum” (2008). Despre îndrăgostirea ei de teatru, iată ce spunea Adina Nanu: „Îmi amintesc un răspuns dat de Horia Bernea la un interviu luat de Iosif Sava, în care Iosif Sava l-a întrebat de ce nu se duce la teatru, și Horia Bernea a zis: <<pentru că mișcă>>. Și eu am crezut multă vreme că prefer artele statice, artele la care poți să revii. De când mă aflu în Universitatea de teatru am redescoperit importanța timpului, a timpului care se scurge și care este la fel de important și în artele statice, ca și în cele dinamice.”
Rătăcită într-o lume care nu mai semăna deloc cu cea în care s-a născut, Adina Nanu, un model de eleganță și bun gust, privea ca pe un spectacol straniu moda și modele ultimilor ani, considerând cel puțin stranie dorința oamenilor de a se anonimiza cu orice preț… Poate de aceea și-a dorit atât de mult să adune într-un muzeu urme ale eleganței de altădată și, în general, urme ale felului cum timpul se schimbă și ne schimbă. Superbe, rămân aceste cuvinte simple despre… inspirație: „Inspirație înseamnă pur și simplu momentul în care realizezi armonia dintr-o compoziție. Inspirația este momentul de grație când te conectezi undeva la armonia universală. Simți ca ai pus ştecherul în priză și că îți vine de undeva o posibilitate nouă de a lega între ele imagini, sunete, sensuri, sentimente, gânduri, în așa fel încât să iasă o nouă <<vietate>>.”
