OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.
Un articol de Ionuţ Mareş|30 iunie 2021
Numărul mic de film eligibile – raportat la ultimii ani, pentru că, altfel, el a fost apropiat de cele din primele ediţii ale Premiilor Gopo – a perturbat destul de mult rezultatele. Până la urmă, însă, această a XV-a ediţie a galei poate fi privită şi ca o reflectare a unui an cinematografic inedit, istoric chiar, cu bunele şi relele sale – atât cât poate să arate asta un astfel de eveniment.
În privinţa premiilor, gala nu a adus surprize. Ne-am obişnuit de câţiva ani ca filmele mai degrabă populare să aibă câştig de cauză, în detrimentul filmelor poate mai îndrăzneţe şi mai curajoase şi care de cele mai multe ori împart publicul. E o direcţie care va continua cu siguranţă. Asta nu înseamnă însă că nu există şi situaţii ideale, când un film reuşeşte să triumfe acoperind şi una, şi alta dintre cele două exigenţe.
Sigur, victoria documentarului „colectiv” la categoria Cel mai bun film, unde a concurat cu „Acasă” (un alt documentar), „Ivana cea Groaznică” şi „Tipografic Majuscul”, era de aşteptat (nu poţi să nu premiezi la el acasă singurul film românesc ajuns vreodată la Oscaruri). Ar fi fost însă important ca regizorul Alexander Nanau să fi fost prezent la gală, alături de producătoarele Bianca Oana şi Hanka Kastelicova, pentru a încheia la Bucureşti parcursul uluitor al filmului. Cu atât mai mult cu cât Nanau a fost premiat şi pentru regie, unde i-a avut contracandidaţi pe Radu Ciorniciuc, Ivana Mladenovic şi Radu Jude (al treilea premiu primit de „colectiv” a fost pentru montaj, de care s-au ocupat Alexander Nanau, George Cragg şi Dana Bunescu).
Merită salutată aici decizia inspirată a juriului de preselecţie – format din criticii de film Iulia Blaga, Irina Trocan, Victor Morozov, Călin Boto și Gabriela Filippi, regizorii Marius Olteanu, Mona Nicoară și Nora Agapi, actrița Emilia Dobrin, monteurul Eugen Kelemen și Ioana Dragomirescu, coordonatoarea Cinema Elvire Popesco – de a rămâne la aceleaşi patru titluri la categoriile Cel mai bun film şi Cea mai bună regie.
Mai greu de înţeles a fost dorinţa lui Nanau – acceptată de juriu şi de organizatori – ca filmul său să nu fie luat în considerare şi la Cel mai bun documentar – unde au fost nominalizate „Acasă”, „Lemn”, de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger, „Totul nu va fi vine”, de Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom, şi „Superhombre”, de Lucian Mircu şi Mircea Gherase. Evident, asta a creat un culoar mai bun pentru triumful obţinut de „Acasă” şi foarte probabil a dat şansa unui al patrulea film să intre în această listă – iar astea e posibil să fi fost şi intenţiile generoase ale lui Nanau. Însă acceptul juriului şi mai ales al organizatorilor e în contradicţie cu situaţiile din alţi ani, când filme ale unor regizori care au transmis public că nu vor să le fie luate în considerare operele au fost totuşi eligibile.
Doar unul din cei patru regizori a fost prezent la gală – Radu Ciorniciuc, care a urcat pe scenă pentru a ridica premiul pentru cel mai bun debut, unde „Acasă” a concurat cu un al doilea documentar, „Totul nu va fi bine”, şi cu „Urma”, de Dorian Buguţă, şi premiul pentru cel mai bun documentar. Dorian Boguţă şi Loredana Novak, care au scris „Urma”, au câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu, într-o competiţie cu Ivana Mladenovic şi Adrian Şchiop („Ivana cea Groaznică”, pe care l-aş fi văzut cîştigător) şi Radu Jude şi Gianina Cărbunariu („Tipografic Majuscul”).
Cele mai comentate trofee ale serii, în special pe reţelele de socializare, au fost cele pentru interpretări actoriceşti, care au ajuns toate la actori din distribuţia filmului „5 minute”, de Dan Chişu. Diana Cavallioti şi Mihai Călin au fost aleşi cei mai buni actori în roluri principale, iar Emanuel Pârvu şi Elvira Deatcu au primit statuete pentru cele mai bune roluri secundare. A mai fost şi o a cincea nominalizare primită pentru actorie de „5 minute”, de tânăra Ana Radu, la categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar.
Diana Cavallioti
De fapt, nu atât premiile în sine au stârnit discuţii (se poate uşor argumenta că, în ciuda stridenţelor din dialoguri şi stereotipiilor în construcţia personajelor, partiturile au fost ofertante pentru actori), ci faptul că lungmetrajul, în pofida celor cinci nominalizări primite pentru actori, a absentat de la listele Cel mai bun film, Cea mai bună regie şi Cel mai bun scenariu. Unii oameni din industria filmului sau jurnalişti şi-au exprimat nedumerirea în legătură cu această aparentă contradicţie. Ba chiar s-a invocat ca explicaţie şi un posibil boicot la care ar fi supus Dan Chişu la Premiile Gopo, pentru că ar face filme „altfel” (orice ar însemna asta) sau că nu ar aparţine „găştilor” din industrie.
Însă o minimă cercetare şi un minim interes pentru ce filme apar şi se lansează în cinematografia română, deci inclusiv pentru ce s-a întâmplat în 2020, ar fi spulberat rapid acest „mister” căruia i s-a atribuit cauze subterane. Două dintre cele mai bune filme ale anului – „colectiv” şi „Acasă” – sunt documentare, deci imposibil de a fi luate în considerare la secţiunile pentru actori. Iar singurele filme de ficţiune care au apucat să se lanseze în 2020 (multe altele, unele chiar bune, au fost reportate pentru acest an sau pentru anul viitor) şi demne de a fi fost luate în discuţie au fost „5 minute”, „Urma”, „Ivana cea Groaznică”, „Tipografic Majuscul” (un film în care nu actoria e miza) şi „Dragoste 2. America” (un film doar în doi actori), deci fix cele ale căror interpreţi se regăsesc totuşi pe listele de nominalizaţi. Practic, aproape nu a existat concurenţă, iar juriul nu a avut de făcut decât să ia act de situaţie şi eventual să decidă numărul de nominalizări – trei, patru sau cinci. Deci nici vorbă de vreun complot.
Iar absenţa lungmetrajelor „5 minute” şi „Urma” de la Cel mai bun film şi Cea mai bună regie mi se pare că are o explicaţie simplă – cele patru nominalizate chiar sunt filme mai bune, oricât i-ar irita pe unii oameni din industrie cineaşti cu stiluri precum cele ale lui Radu Jude şi Ivana Mladenovic (dacă persoanele nedumerite au cumva nevoie de o dovadă suplimentară, o validare din afară, se pot uita şi la festivalurile unde au avut premiera „Tipografic Majuscul” şi „Ivana cea Groaznică” – Berlin, respectiv Locarno – şi la selecţiile ulterioare).
Dacă e previzibil ca, atunci când votează sute de oameni, multe din premii să devină trofee de popularitate, e esenţial totuşi ca juriile de preselecţie să fie îndrăzneţe (şi să păstreze în componenţă un număr important de critici), tocmai pentru a da şansa la nominalizare şi, prin urmare, la vizibilitate unor filme care se abat de la norme şi care, inevitabil, nu întrunesc aprecieri unanime. Aşa s-a întâmplat în acest an.
Un exemplu la îndemână este şi votul de la categoria Scurtmetraj de ficţiune, unde a câştigat un film mai convenţional, „În noapte”, de Ana Pasti, în detrimentul altor propuneri mai ambiţioase: „Kaimos”, de Sarra Tsorakidis, „Laila”, de Raya Al Souliman, sau „Ţinutul care nu doarme niciodată”, de Andra Tarara şi David Schwartz.
Merită notată şi prima nominalizare la Imagine pentru o femeie, Carmen Tofeni („Ivana cea Groaznică”), care a concurat cu Alexander Nanau, Barbu Bălăşoiu („Urma”), Radu Ciorniciuc şi Mircea Topolonean (câştigători ai premiului de imagine la Sundance) şi Oleg Mutu („Dragoste 2. America”), laureatul şi din acest an al Premiului Gopo.
Cel mai bun scurtmetraj de animaţie a fost ales „Moartea şi cavalerul”, de Radu Gaciu, iar cel mai bun scurtmetraj documentar, „Cerbul a trecut prin faţa mea”, de Vlad Petri, ambele secţiuni fiind extrem de competitive.
Trofeul Gopo pentru tânără speranţă a fost câştigat de Alma Buhagiar, pentru scurtmetrajul „Împreună”, film de diplomă la Regie la UNATC.
Iar dacă ar fi de ales marele nedreptăţit al serii, atunci acesta ar fi filmul „Ivana cea Groaznică”, care a plecat fără niciun premiu, deşi avea 11 nominalizări (ăsta complot!).
Premiul Publicului, acordat filmului cu cel mai mare succes la box office, a ajuns la „Miami Bici”, de Jesus del Cerro, iar glumele celor patru reprezentanţi ai lungmetrajului care au urcat pe scenă au fost la fel de neinspirate ca şi cele din film. Mărturisesc că mi se pare iritantă insistenţa cu care reprezentanţi ai unor astfel de produse comerciale îndoielnice, dar cu priză la public, pledează pentru nevoia unui cinema de acest gen şi ironizează în acelaşi timp filmele de festival, fără de care însă cinematografia română nu ar exista în lume, iar asemenea gale nu şi-ar avea rostul.
Noutatea galei din acest an a fost schimbarea prezentatorului: actorul Alex Bogdan a fost înlocuit, după cinci ani, cu actorul Adrian Nicolae, cunoscut şi ca stand-up comedian. Mai puţin exuberant decât colegul său şi fără momente de imitare a unor actori celebri, Adrian Nicolae a compensat în schimb prin discursul de deschidere, foarte bun şi amuzant, prin glumele despre cinematografia română presărate de-a lungul întregii ceremonii, printr-o prezenţă de spirit la replici pentru cei care au urcat pe scenă şi printr-un reuşit control al derulării evenimentelor. Mă aşteptam în schimb să fie mai caustic. Cred că este o alegere potrivită pentru rolul de amfitrion.
Adrian Nicolae
Cunoscutul actor Costel Constantin a fost distins cu Premiul Gopo pentru întreaga carieră, care i-a fost înmânat de actorul Lari Georgescu. De asemenea, scenografa şi creatoarea de costume Doina Levintza a fost omagiată cu Premiul Gopo pentru întreaga activitate. Elogiul i-a fost făcut făcut de actorul Marius Florea Vizante. Iar două premii speciale au fost acordate criticului de film Magda Mihăilescu şi sculptorului machetist Enache Hărăbor, acesta din urmă primind trofeul din mâna fiicei sale, actriţa Manuela Hărăbor. Discursurile de laudatio şi cele de acceptare a celor patru premii speciale au fost şi cele mai consistente, şi inevitabil au avut ceva emoţionant, mai ales că toţi cei patru au evocat personalităţi plecate dintre noi. E de apreciat diversitatea meseriilor pe care le acoperă cele patru trofee.
În rest, discursurile celor care au înmânat premii şi ale celor premiaţi au fost scurte, foarte puţine cu adevărat memorabile (o prezenţă foarte bună a avut Elvira Deatcu) şi, în mod surprinzător, aproape fără nicio referire la situaţia în continuare dificilă prin care trece cinematografia. Cea mai puternică trimitere la politică a fost difuzarea unui montaj video de mai multe minute, realizat de Alianţa Producătorilor de Film, cu fragmente din diverse producţii de cinema şi seriale străine filmate în România şi faţă de care guvernul are datorii prin neaplicarea unui program de ajutor de stat aflat în vigoare, aşa-numita schemă cash-rebate.
Ca de obicei, gala a fost şi un prilej de revedere şi de socializare pentru cei peste 500 de invitaţi prezenţi, găzduiţi în spaţiul mare, outdoor, al Amfiteatrului „Mihai Eminescu”. După ediţia de pandemie de anul trecut, restrânsă şi strictă în reguli, gala de acum, unde s-a intrat pe bază de test sau cu dovada vaccinării, a fost mai relaxată şi a părut un bun prilej de reacomodare. Asta deşi incertitudinea încă planează asupra toamnei care ne aşteaptă şi când ar trebui să înceapă să intre pe ecrane, cu risc de busculadă şi canibalizare, zecile de filme româneşti noi şi foarte noi – deopotrivă documentare şi de ficţiune – din care au fost arătate fragmente în timpul galei.
