„Principele”, de Niccolo Machiavelli, o carte de referință - Ziarul Metropolis

CĂRȚI DE NEOCOLIT Puţine sunt lucrările din Renaştere care să fi avut o influenţă atât de hotărâtoare asupra gândirii politice ulterioare.

Un articol de Georgeta Filitti|17 iulie 2018

Pornind de la analiza faptelor politice din Florența începutului de secol XVI, „Principele” sugerează necesitatea unei noi abordări în sfera politică. E un manual de doctrină politică de valoare universală. Până în 1936 i-au fost consacrate 2.113 lucrări.

Machiavelli s-a născut la Florența, în 1469, și a intrat în politică la 29 de ani. Moartea lui Lorenzo de Medici înseamnă nu numai amurgul unei epoci de glorie, ci și începutul unor frământări legate de o invazie franceză; în plus, se instaurează republica, iar la conducerea provinciei ajunge excesivul călugăr Savonarola, ars mai apoi pe rug în piață (1498). În același an, Niccolo Machiavelli devine secretar în Cancelaria Florenței, ocupându-se deopotrivă de afaceri interne și externe până în 1512. În această calitate e trimis în diferite misiuni diplomatice, în restul Italiei, în Franța, Austria.

Dar Machiavelli urmează soarta Florenței. Franța își pierde influența acolo și familia Medici, susținută de Papă, revine la conducerea statului. Secretarul e înlăturat, închis abuziv și mai apoi se retrage la St. Andrea in Percussina. Petrece 12 ani acolo, cei mai rodnici pentru calitatea sa de observator al scenei politice florentine. Scrie Principele (1513), Dialog asupra limbii (1514), piesa Mătrăguna (1520), Istoriile florentine (1525). Dar o nouă intervenție străină, de data aceasta spaniolă, pune capăt principatului. Florența revine la regimul republican. Curând după aceea Machiavelli moare.

Omul n-a fost un erudit, doar cititor pasionat și observator curios al epocii sale. Pentru ce? Pentru o posibilă rețetă de făurire a unui stat cu principiile ce ar trebui să-i călăuzească pe conducătorii lui. În speță e vorba de prolegomene la unificarea Italiei sub conducerea unui membru din familia Medici. Cel care îl inspiră în primul rând e Cesare Borgia, caracterizat astfel: nu comunică nimic până nu înfăptuiește, e viteaz în luptă, nu știe ce e oboseala sau primejdia și își alege cei mai buni colaboratori.

Machiavelli pornește de la o premisă: animalele nu-și fac niciodată rău unele altora, doar oamenii se ucid între ei, iar natura aceasta a rămas neschimbată de-a lungul istoriei. Prin urmare, trebuie făcut mereu apel la trecut. Și omul providențial este istoricul; el aduce fapte din trecut, explică prezentul și configurează viitorul. Pentru a se apăra de răutatea ancestrală e nevoie de socializare, de cunoașterea principiilor etice, a lucrurilor cinstite și bune, a justiției. Odată acestea dobândite, cetățeanul purcede la acțiunea cea mai valoroasă: binele făcut patriei, gloriei cetățenești.

Spre atingerea acestui ideal, florentinul are în vedere mai multe mijloace pe care urmașii le-au înglobat în noțiunea de machiavelism, adeseori cu o nuanță accentuată de amoralitate căci Machiavelli spune undeva: „Patria trebuie apărată sau prin mijloace josnice sau prin glorie, pentru a-i păstra libertatea”. Și aici intervin recomandări, justificări ce pot nedumeri la prima vedere: pentru folosul patriei el nu exclude înșelătoria, asasinatul, cruzimea „bună”, călcarea cuvântului. Libertatea patriei impune distanțarea de papalitate, în care vede un factor ce se împotrivește unității italiene. Pe de altă parte, religia întărește autoritatea legilor și civilizează moravurile. Alt factor de coeziune îl reprezintă armata națională, singura eficientă. Câtă vreme statele italiene vor folosi mercenari, dezbinările, războaiele, trădările vor face legea.

Machiavelli vede organizarea statală ideală în monarhie unde regele cinstește și răsplătește virtutea, privește cu înțelegere sărăcia, respectă legile militare, îi face pe supuși să se iubească între ei, să nu fie divizați în partide, să prețuiască în primul rând interesul general, nu pe cel particular.

Ritmul etern al istoriei înseamnă pentru Niccolo Machiavelli liniște, inactivitate, dezordine, ruină. Apoi, din ruină apare ordinea, energia creatoare, gloria și fericirea. Procesul se repetă la nesfârșit și definește însăși natura umană: omul își dorește mult, dar nu dobândește tot și e nemulțumit. Dar nemulțumirea îl stârnește, încât acționează. Acest dinamism i se pare a fi atributul oamenilor puternici, al conducătorilor, dar trebuie manifestat doar în clipa prielnică. Este faimosul principiu renascentist al folosirii „ocaziei”. Liberul arbitru, voința prevalentă intelectului, dominarea sorții – iată recomandări machiavelice pentru reușită.