Vă invităm să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari, Maria a României (n. 29 octombrie 1875 – d. 18 iulie 1938), aşa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat şi călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „Bucureşti” (editura Humanitas).
Un articol de Alina Vîlcan|30 noiembrie 2018
Regăsesc căpșorul mândru care îl încânta pe Marcel Proust, nasul acvilin, armonios, gâtul prelung ce susține ferm greutatea unor perle enorme; revăd ochii atât de albaștri, atât de britanici în franchețea lor optimistă, atât de verzi în stranietatea pătrunzătoare și profunzimea lor slavă. Cariatida regală capabilă să poarte pe umerii puternici cele mai mari imperii, fiică a unei rase de semizei, regina e totuși foarte feminină, duioasă, nuanțată, sofisticată. Adolescentă, a crescut în bungalow-uri englezești așa cum alții trăiesc în palate; regină, a trăit în palate ca în cabane de țară. A format o generație; toți bărbații au fost îndrăgostiți de ea și încă mai sunt; bucureștenii s-au îmbrăcat, au trăit, au râs și au vorbit ca suverana lor. A deschis larg ferestrele, iar româncele au putut respira. S-a sustras etichetei greoaie de curte germană impusă de bătrânul rege și a instaurat dictatura animalelor și a florilor. A renunțat la tenebrosul brad al dinastiei Hohenzollern și l-a înlocuit cu flori parfumate din comitatul Kent. Și-a dezvelit dinții superbi, rareori ca să muște, mereu pentru a râde, înveselindu-i pe toți; căci nimeni nu știe să râdă ca regina: are accese de veselie atât de spontane încât, în anumite ocazii oficiale, cei din jur se agață de trena ei implorând-o: „Don‘t be funny”.
În castelul reginei, la Balcic
Păstrez o amintire minunată a zilelor petrecute în urmă cu cinci-șase toamne pe malul Mării Negre, în castelul de la Balcic al reginei. În acest sat românesc, aproape de granița cu Bulgaria, în care mai poți vedea câteva minarete, grădina englezească a reginei Maria coboară până la mare. Sub soarele torid, semințele aduse de la Sutton au izbucnit în jerbe calculate să înflorească în fiecare anotimp. Această feerie de culori britanice în mijlocul deșertului era, într-adevăr, un spectacol! (…) Văd și acum silueta înaltă, violetă, a reginei Maria, oprită la capătul unei alei…
Nici o regină din Europa nu are această ținută, această majestate simplă a gestului: în picioare, când întinde mâna pentru a fi sărutată; când dă un ordin aghiotantului; când se retrage cu un surâs. Mii de femei au încercat, zadarnic, s-o imite. Recunoști la ea o strălucire nordică pentru care apropiații au numit-o Frosty morning… A fost Venus și zâna Morgana; rămâne încă superbă, cu tenul de un roz delicat și mușchi de oțel. Călare, regina Maria îi întrecea pe toți ofițerii Regimentului 4 roșiori, regimentul ei, iar după o noapte de bal o vedeai dimineața cu un coș de fructe în față, singurul ei mic dejun, surâzătoare, proaspătă, gata s-o ia de la capăt…
Această suverană are eleganța unei europene și vitalitatea unei americance. Ceea ce s-a văzut în timpul călătoriei sale în Statele Unite. Povestirile din această călătorie sunt un izvor de veselie:
„… La Cleveland, într-o seară, când am vrut să mă culc, am văzut, imaginați-vă, că lenjeria de pat era tricoloră; saltele în culorile României! Dimineața, mi-au spus: «Puteți să le luați cu dumneavoastră…»”
„… La Seattle, m-au rugat să inaugurez un muzeu; le-am spus că nu prea am timp. «Dar nu durează mult, mi-au răspuns. Majestatea Voastră îl poate vizita din mașină!» Zis și făcut: mașina a intrat într-o sală imensă, deocamdată goală, și a traversat-o fără să se oprească.”
„… La Detroit, o firmă celebră mi-a dăruit un automobil blindat, rezistent la gloanțe. Abia intrasem în uzină, când au răsunat împușcături: pentru a-mi dovedi calitatea mărfii lor, inginerii americani împroșcau mașina cu gloanțe… Trăgeau și în șofer, în ciuda țipetelor mele.
– Poate executau un gangster
– Nici vorbă. Șoferul era și el blindat.”
Regina Maria în S.U.A.
În camera mea de la Balcic, sau mai curând cabana mea, căci fiecare oaspete o are pe a lui, erau mai multe flori și cărți decât mobile; așezate pe etajere, mă așteptau toate noutățile editoriale din Europa și Statele Unite și toate varietățile de flori. S-a întâmplat să spun că m-ar interesa o carte despre Londra: în aceeași seară am găsit pe noptieră Viața lui Eduard VII de Sydney Lee…
Dimineața devreme, la trezire, am găsit-o pe regină care își îngrijea cârciumăresele ce păreau eșantioane de lână colorate. La colțul teraselor, erau așezați dovleci uriași, ca niște turbane de aur pe mormântul unui sultan; cerul albastru-cobalt, un soare african, un vânt nebun îngheța grădinile sclipind de rouă. În timp ce prințesa Ileana intra în apă, iar eu înotam lângă ea, o navă de război cu pavilionul regal și echipajul în poziție de drepți supraveghea locul. Îmbrăcată în muselină albă, cu părul blond înconjurându-i chipul ca o aureolă, regina Maria ne privește de departe; apoi privește marea: în dimineața asta, îi seamănă.
Dar iată că apare o țărancă bătrână, turcoaică, încărcată cu dulcețuri; bătrâna suie treptele, vine pe terasă și, fără protocol, se așeză la masa cu micul dejun lângă regină și îi mângâie mâna repetând: „Güzel, güzel”. Se pare că înseamnă: „frumoasă, frumoasă”; cum însă nimeni nu știe turcește, conversația continuă cu surâsuri. Suntem mereu uimiți să vedem simplitate la suverani; publicul, care îi vede doar înconjurați de fastul oficial, și-i imaginează la fel și în viața privată; în fapt, Franz Iozef dormea pe un pătuț de campanie, iar Nicolae II, la Țarskoe Selo, își aranja cu mâna lui, într-un colț al anticamerei, bicicleta și umbrela veche. Regina Maria doarme totuși pe un divan acoperit cu broderii prețioase. Spre deosebire de alte capete încoronate care, sub purtări timide de burghezi modești, ascund adesea suflete complicate, capricioase și pline de orgoliu, Maria de România își poartă simplitatea în inimă, iar vastul pe veșminte.
Regii din epocile democratice se rușinează ori se tem să fie regi, și de aceea fac pe țărăncuța, ca Maria Antoaneta, pe șoarecii de bibliotecă, pe numismații, pe lăcătușii; nu este cazul Mariei de România, care nu cunoaște nici teama, nici falsa rușine; e mândră că este regină, o arată, o spune: I, the Queen… Este regină ca în basme, ca la teatru, ca în imaginația populară. Trăiește ca în portretele ei, cu crini regali în brațe, cu o coroană pe cap. Diademele ei sunt imense; are cel mai mare safir din lume, cele mai mari perle cunoscute, și le poartă cu o naturalețe asiatică, moștenită de la străbunii ei, țarii. Tot de la ei îi vine pasiunea pentru fastul bizantin.
În ziua încoronării, s-a costumat ca Teodora, împărăteasa Bizanțului. Nu e regina care și-ar ascunde decorațiile sub dantele, ca Elisabeta a Belgiei. Pentru Maria, o regină e altceva decât o rotiță într-un mecanism administrativ; este Semiramida, Elisabeta a Angliei, Ecaterina a II-a cea mare. Nu se teme să spună „poporul meu” și, înainte să surâdeți, aduceți-vă aminte că pentru „poporul ei” a înfruntat pericole de moarte în fiecare zi, timp de un an. Poporul iubește reginele energice, expansive, active, impetuoase; cu un instinct sigur, le simte mai apropiate de el decât pe cele distante; într-adevăr, Maria de România, cu una dintre cele mai nobile ascendențe din Europa, are o forță a sentimentelor întru totul populară, o înțelegere profund democratică a marilor dureri și a micilor griji ale omului de rând. O apropie de popor limbajul direct, generozitatea, încrederea aproape copilărească prin care atrage falși profeți, exaltați vicleni și sfetnici șarlatani, paraziți de tot soiul. De la popor îi vine de asemenea forța sănătoasă a iubirii materne.
Ziua încoronării, la Alba Iulia
Prințesă străină, s-ar fi putut simți pierdută în acest Orient atât de puțin cunoscut, încât prietenii ei din copilărie se așteptau s-o vadă purtând pe față un văl ca turcoaicele. Dar fiind ea însăși profund autentică, s-a dus direct la ce era mai autentic în aceatsă țară: țăranul, animalele, plantele; a susținut și încurajat, cu un respect de genul celui cultivat de John Ruskin, țesutul manual, munca în gospodăria familială, meșteșugurile țărănești.
Nu-i place să se vorbească despre rolul ei în timpul războiului, despre ambulanțele „Regina Maria”. „Nu vreau să ajung exponat la Muzeul Militar…”, spune ea. Femeia aceasta, care pare o întruchipare a bucuriei, a scris pagini sfâșietoare și admirabile despre acele vremuri cumplite: „Am văzut femei ca niște stafii în fața bordeielor făcute una cu țărâna, le-am văzut privind cu ochi rătăciți drumul pe care cei așteptați nu vor mai reveni niciodată. Le-am văzut privind cadavrele copiilor lor, morți de foame. Aveau ochii uscați, o suferință prea mare le secase lacrimile”.
1917
Simona Lahovary, doamnă de onoare a reginei, mi-a povestit grozăvia acelor doi ani, 1916 și 1917. „Aveam mănuși și cizme din cauciuc pe care uneori, când erau urgențe, uitam să ni le punem; într-o zi, intrând în spital, am văzut podeaua mișcând sub tălpile noastre și mi-am spus: e cutremur; de fapt, pășeam pe un covor mișcător de păduchi, păduchii de tifos exantematic…
În fiecare dimineață, o însoțeam pe regină la gară, ca să primim răniți; o dată, am deschis ușa unui vagon; înăuntru, nici o mișcare: cei doisprezece soldați pe care-i așteptam muriseră pe drum.”
– Medicii francezi au fost admirabili, mi-a spus regina evocând acea epocă deja îndepărtată. La fel și generalul Berthelot. Am plâns când și-a luat rămas-bun de la mine… Și trebuie să spun că niciodată nu am fost strânsă la un piept atât de uriaș ca al lui…
Fragmente din volumul București, de Paul Morand, editura Humanitas, 2015.
Nici o regină din Europa nu are această ținută, această majestate simplă a gestului: în picioare, când întinde mâna pentru a fi sărutată; când dă un ordin aghiotantului; când se retrage cu un surâs. Mii de femei au încercat, zadarnic, s-o imite. (Paul Morand, despre Regina Maria a României)
