A pornit în 2002 din iniţiativa unui grup de prieteni cinefili care doreau salvarea unui cinematograf local. Iar acum, în afara activismului cultural asumat ca misiune, îşi propune ca până în 2018 să creeze infrastructura necesară pentru înfiinţarea unui Institut al Filmului Documentar.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 august 2015
DokuFest, festivalul internaţional de film documentar şi de scurtmetraj din oraşul Prizren, ajuns în 2015 la cea de-a XIV-a ediţie, se prea poate să fie cea mai bună carte de vizită pentru Kosovo.
Este, cu siguranţă, cel mai important eveniment cultural din Kosovo. Un exemplu de succes, un exerciţiu de toleranţă şi o oază de profesionalism şi cosmopolitism într-o ţară încă în căutarea recunoaşterii, a prosperităţii şi a unui loc în Europa.
„DokuFest ne-a arătat lumii. Oameni din întreaga lume vin aici. Au loc schimburi culturale”, spune cu satisfacţie profesorul de istorie Enver Batiu, în prezent pensionar, care ne-a ghidat într-un tur al atracţiilor culturale şi istorice locale. Prizren, al doilea oraş din Kosovo, are o populaţie de circa 180.000 de locuitori, formată în majoritate covârşitoare de etnici albanezi de religie musulmană, din care doar o parte restrânsă sunt practicanţi.
Situat în sudul ţării, la distanţe aproximativ egale, de doar câţiva kilometri, de graniţele cu Albania, la sud-vest, şi Macedonia, la sud-est, şi departe de frontiera nordică încă sensibilă cu Serbia, Prizren este un oraş care trăieşte din plin bucuria festivalului. Străzile din centru sunt populate mult după miezul nopţii de localnici şi de miile de turişti, străini sau kosovari, cei mai mulţi veniţi special pentru DokuFest.
„Prizren este un oraş extrem de conservator. Dar DokuFest a spart multe bariere”, recunoaşte Eroll Bilibani, directorul executiv al festivalului, care mărturiseşte că impactul economic al evenimentului asupra oraşului este estimat la 3-4 milioane de euro.
Aproape 230 de filme şi 350 de invitaţi
În primul rând cifrele, cele care pot da seama de amploarea festivalului. Început în 2002, la doar trei ani după războiul devastator cu sârbii, încă puternic prezent în memoria oamenilor, şi cu câţiva ani înainte de declararea independenţei de către Kosovo în 2008, DokuFest, iniţiativa unui grup de prieteni cinefili care nici măcar nu fuseseră la vreun festival de film până atunci, a adus la Prizren, la prima sa ediţie, doar 20 de filme, toate din regiunea Balcanilor.
Festivalul a crescut semnificativ de la an la an, astfel că ediţia din 2015, care a avut loc între 8 şi 16 august, s-a putut lăuda cu aproape 230 de filme din peste 40 de ţări, 350 de invitaţi, 140 de voluntari, şase secţiuni competiţionale şi alte circa 15 programe speciale, plus concerte, dezbateri, masterclass-uri, ateliere, un buget de peste 250.000 de euro şi un număr record de 14.000 de bilete vândute, cu 1.000 mai multe decât la ediţia precedentă. Pentru festival lucrează permanent în timpul anului o echipă de aproape 20 de oameni, iar întreaga selecţie este realizată de peste 10 persoane.
După cum spune Eroll Bilibani, finanţarea festivalului este asigurată de guvernul kosovar, de fundaţii internaţionale, cum ar fi Rockefeller Brothers Fund sau National Endowment for Democracy, de sponsori comerciali, precum ProCredit Bank sau Limak (compania care administrează aeroportul din capitala Priştina), şi de mai multe ambasade, cel mai consistent sprijin fiind oferit de Ambasada Norvegiei.
Migraţia – o temă fierbinte
Tema din acest an a fost migraţia. „Când discutam temele potenţiale pentru cea de-a 14-a ediţie, zeci de mii de kosovari luau calea periculoasă a imigraţiei ilegale, majoritatea fiind cea mai de preţ resursă a Kosovo – tineretul –, care a decis să rişte totul pentru şansa unei vieţi mai bune. În acelaşi timp, imigranţi din Africa şi Orientul Mijlociu îşi părăseau ţările în număr record, pornind în periculoasa călătorie către Europa în căutarea securităţii, oportunităţilor şi a unei noi case. Multe persoane nevinovate şi-au pierdut astfel viaţa”, spune Eroll Bilibani.
O temă actuală şi cât se poate de potrivită pentru un festival de film documentar, un gen mereu atent la realitatea unui anumit moment istoric sau social. Subiectul a fost abordat printr-o secţiune specială de 12 filme reunite sub titlul „Should I Stay or Should I Go”, după celebra melodie a trupei The Clash. Dar şi printr-o expoziţie foto în centrul oraşului, „Refugiaţi sirieni în Grecia”, a fotoreporterului albanez stabilit în Grecia Enri Canaj, precum şi prin trei dezbateri (dintr-un total de opt, desfăşurate în clădirea unei foste băi publice turceşti din perioada otomană).
Una a analizat migraţia ca fenomen global, alta – migraţia ca impuls pentru reforme naţionale, iar o a treia – problema imigranţilor kosovari şi a izolării Kosovo, organizată de Kosovo Foundation for Open Society (KFOS). De altfel, fundaţia luptă împotriva a ceea ce numeşte „izolarea internaţională” a Kosovo, în contextul în care cetăţenii kosovari încă au nevoie de viză pentru a călători în ţările membre ale Uniunii Europene.
Eroll Bilibani, directorul executiv al festivalului
Agenţia ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) a amenajat de asemenea un cort în care, prin intermediul unor ochelari speciali şi a unei tehnologii inovatoare ce permite imagini de 360 de grade, spectatorii puteau intra, cu ajutorul câte unui scurt film, într-o tabără reală de refugiaţi.
Opt spaţii de proiecţie
Festivalul se bazează pe opt locuri de proiecţie. Trei săli sunt alocate pentru filmele programate în cursul zilei. Singurul spaţiu din cele trei care funcţionează ca cinema şi în restul anului este Dokukino, o sală cochetă de 160 de locuri, modernizată din fonduri europene (circa 200.000 de euro) şi cea pentru care organizatorii s-au luptat încă de la începuturile festivalului. Acum este administată de ei şi, în afara festivalului, găzduieşte o combinaţie de filme comerciale, care asigură supravieţuirea financiară, şi filme de autor, inclusiv documentare, aşa cum o arată un afiş mare cu „Messi”, filmul din 2014 regizat de Álex de la Iglesia. Dokukino este de altfel unul din cele doar două cinematografe funcţionale din Kosovo, celălalt fiind în capitala Priştina.
În timpul serii, proiecţiile se mutau în cinci spaţii în aer liber, patru dintre ele fiind special amenajate pentru festival: unul lângă castelul ce datează din perioada romană şi care străjuieşte oraşul; altul pe râul Bistrica care traversează Prizren; altul – un platou deasupra cinematografului Dokukino, chiar în cel mai populat punct din zona străzilor vechi; iar al patrulea, inaugurat în acest an, la poalele muntelui pe care se află castelul.
Kino Lumbardhi
Al cincilea spaţiu, Kino Lumbardhi, care a găzduit inclusiv galele de deschidere şi de închidere, a început recent să funcţioneze ca cinema în aer liber şi în afara festivalului, dar şi ca spaţiu de expoziţie şi pentru alte evenimente culturale. Asta după ce a fost salvat de la privatizare în urma presiunilor pe lângă autorităţi desfăşurate de 60 de organizaţii culturale şi din cadrul societăţii civile, după cum ne-a spus Hajrulla Ceku, director executiv al EC Ma Ndryshe, o organizaţie non-guvernamentală care luptă pentru conservarea patrimoniului cultural şi pentru transparenţă în activitatea autorităţilor locale.
Cele mai bune filme ale anului
Pentru cinefili, critici şi iubitorii de documentare, DokuFest este o bună oportunitate de a vedea câteva din cele mai importante filme de nonficţiune ale momentului, dar şi de a descoperi regizori din regiune. Prin impresionanta sa selecţie, festivalul poate fi inclus fără rezerve printre cele mai semnificative evenimente de acest gen din această parte a Europei.
DokuFest 2015 a însemnat aproape 230 de filme documentare şi de scurtmetraj, incluse în şase secţiuni competiţionale şi în alte 15 programe speciale.
Printre secţiunile competiţionale s-au numărat una dedicată documentarelor din Balcani, care a inclus şi producţia românească „Toto şi surorile lui”, de Alexander Nanau, una naţională, alte două internaţionale, una dedicată drepturilor omului şi o alta cu filme cu tematică ecologistă. În competiţia de scurtmetraje internaţionale au concurat şi „Excursie”, regizat de Adrian Sitaru, şi „The Reflection of Power”, al unui tânăr regizor român din Franţa, Mihai Grecu.
Programele speciale au cuprins, printre altele, o retrospectivă dedicată cineastului american Albert Maysles, decedat la începutul acestui an la vârsta de 88 de ani. Împreună cu fratele său David, el a fost considerat unul din pionerii aşa numitului „cinema direct” şi unul din marii autori americani de filme documentare. Festivalul a mai programat şi o serie cu câteva dintre cele mai de succes documentare din 2014 şi 2015, printre care: „Citizenfour”, de Laura Poitras, premiat cu Oscar; „El boton de nacar”, de Patricio Guzman, premiat în acest an la Berlin; „The Chinese Mayor”, de Zhou Hao, şi „The Wolfpack”, de Crystal Moselle, filme laureate la Sundance.
Un program a fost dedicat producţiei independente de filme documentare din diverse state americane, altul – tematicilor legate de muzică, în timp ce o retrospectivă a vizat filmul documentar experimental croat. O atracţie a reprezentat-o şi secţiunea cu documentare despre cinema.
Dincolo de aspectul incontestabil de festival internaţional, DokuFest are şi particularităţi locale, care îi dau farmec. Cea mai vizibilă şi neaşteptată, cel puţin pentru străini, este chemarea la rugăciune pe care spectatorii din spaţiile de proiecţie în aer liber situate în apropierea moscheilor le puteau auzi în fiecare seară la 21.30 dinspre minarete. Coloana sonoră a filmului era astfel acoperită, timp de câteva minute, de sunetele din realitatea imediată.
Într-o regiune care a fost până nu demult scena unui război şi a unor tensiuni interconfesionale şi interetnice încheiate uneori sângeros, DokuFest nu este doar un festival de film, ci un exemplu de deschidere şi înţelegere. Un model de normalitate.
Participarea jurnalistului Ionuţ Mareş, de la Ziarul Metropolis, la DokuFest 2015 din oraşul Prizren, Kosovo, a fost susţinută de Kosovo Foundation for Open Society (www.kfos.org).
