„Respiră!” - Ziarul Metropolis

„Matca“, în regia Marianei Cămărăşan, un poem teatral pentru lumea noastră dezvrăjită.

Un articol de Andreea Nanu|26 iunie 2023

Am descoperit, în ziua cea mai lungă din an, în plin festival de teatru Undercloud, spectacolul „Matca” în regia Marianei Cămărăşan, cu actorii „Teatrului Fără Nume” din Chişinău (Antonia Barancea, Anatol Burlacu, Ion Munteanu, Galina Lazarenco, Alexandru Dicusar, Nicoleta Zghibarță). Teatrul de idei al lui Marin Sorescu era, poate, cel mai bun cadru pentru exprimarea măiestriei poetice a regizoarei care, împreună cu actorii de la Chişinău, dau un chip contemporan şi totodată ancestral, uşor recognoscibil prin situarea autohtonă dar deplin ancorat în universal, parabolei potopului. Potopul pe care îl asociem apocalipsei, sfârşitului lumii, distrugerii, alienării, dar pe care regizoarea şi actorii îl pun sub semnul speranţei, fiindcă Matca întregeşte „Trilogia speranţei”, alături de „Iona” şi „Paracliserul”. „Speranţa” este un bun corespondent numelui dat de Sorescu trilogiei sale, Setea muntelui de sare. Fiindcă omul are şi a avut dintotdeauna o sete nesfârşită de speranţă – speranţa e sarea vieţii! Avem nevoie să credem şi să sperăm; să înţelegem de ce murim şi pentru ce trăim, ca să mergem mai departe, să luptăm pentru viaţă. Dar şi pentru artă, fiindcă teatrul de idei sorescian devine, pe scenă, în viziunea regizoarei, o luptă pentru Frumuseţea care va mântui lumea. Are o dimensiune dostoievskiană, acest spectacol original, prin luciditatea cu care coboară, la mare adâncime, în pasiunile ce ne frământă şi ne aduc în coliziune cu destinul; dar şi o surprinzătoare lejeritate, un diafan imprimat jocului prin firescul cu care se leagă tablourile, dialogurile, trecerile din registrul grav spre cel ludic, de la acţiune la calm contemplativ, de la strigăt, dureros sau histrionic, la tăcere şi interiorizare.

Matca ne spune o poveste despre întoarcerea la origini. Origine văzută ca „nod” în care existenţa şi moartea, distrugerea şi renaşterea se leagă strâns. Matca e viaţa însăşi, nădejdea ei, întruchipată de o femeie simplă de la ţară, Irina, care ştie că, deşi captivă în vâltoarea apelor, trebuie să-şi împlinească misiunea, să facă ceea ce femeile au făcut de la Geneză: să dea viaţă şi să o ocrotească, să o perpetueze cu preţul sacrificiului; să o ridice deasupra capului şi să-i strige, ca un ultim testament, „respiră”! De fapt, între aceste două cuvinte se derulează, ca un pergament al judecăţii de apoi desfăşurat de cetele îngerilor în frescele bizantine din pridvoarele bisericilor noastre vechi, spectacolul: între respiraţie şi apă. Între strigătul mamei către fiica ei „respiră” şi contemplativul mamei (al bunicii plecate dintre cei vii) „câtă apă, câtă apă…”. „Aerul” şi „apa” sunt elementele care i-au inspirat lui Gaston Bachelard cele mai expresive pagini de reverie poetică, pornind de la explorarea elementelor primordiale. Am regăsit şi în spectacolul Matca aceeaşi impresionantă cumulare a imaginaţiei materiei care se revarsă vizual, auditiv şi ideatic din scenă, spre spectatori. Apa crescândă, aerul încărcat de electricitate şi fulgere, visele hrănite de memoria personală legată ombilical de un celest pântece imemorial; un timp şi un spaţiu necartografiate, în care istorioarele noastre personale devin tot atâtea „pârâiaşe” ale marii istorii biblice, ale potopului care ne distruge dar ne şi solidarizează, unindu-ne cu ceva mai presus de noi înşine. Ceva ce nu înţelegem deplin decât în clipa morţii. O moarte-(re)naştere, fiindcă textul piesei, şi felul în care spectacolul îl pune în valoare, ne aşază împreună într-o forma mentis circulară, înrudită cu ceea ce Eliade numea eterna reîntoarcere. Pe fundalul negru, în pântecele întunecos al casei -sau al chitului ce-l înghite pe Iona- două ferestre separă uscatul de ape, prezentul de trecut, în timp ce două rânduri de bănci despart viaţa de moarte. În stânga scenei, în locul inimii, Irina se chinuie să nască, iar în partea dreaptă, tatăl se pregăteşte să moară. Experienţele sunt puse în dialog, crescând concentric una dintr-alta. Irina, interpretată cu mult har de actriţa Antonia Barancea, devine mamă ca Îngerul lui Paul Klee, înălţându-se, odată cu apele, dar cu faţa întoarsă spre trecut: spre amintirile intrauterine, atemporale, din burta mamei, pântecele-paradis, în care „umblam nemuritori” precum Adam în calmul serii, din care ne-am prăbuşit în viaţa-spre-moarte… Este interesant travaliul textului, în care regizoarea introduce folclor, elemente de înţelepciune populară care dau culoare, atmosferă şi ne reconectează la propriile origini. Ca să poţi spera, trebuie să ai acces la „matca” spirituală, cea care ţi-a hrănit sufletul, moştenirea generaţiilor care ne-au precedat. Pătrundem tainic în universul familiei, al legăturilor de sânge, de istorie, dar şi de cuvinte. Cuvintele-rădăcini. La noi, bunicului i se spune „bunelul”, se „boceşte” spre cinstirea morţilor şi se cântă „caloianul” şi „paparudele”, iar „viaţa nu se judecă”. Cu cât eşti mai „intelectual”, cu atât naşti viaţa mai greu. Raportul dintre idee şi viaţă e, adeseori, problematic şi piesa lui Sorescu ne vorbeşte despre asta cu umor, cu ironie dulce-amară – ca un reproş adresat contemporanilor care gândesc prea mult şi trăiesc prea puţin. Actorii surprind bucuria vieţii, ascunsă în replici şi gesturi, în dans exuberant, în nostalgia unor cântece uitate, dar care şi ele, precum apa, sunt purtătoarele unei memorii adânc înscrise în ceea ce suntem, în sensibilitatea noastră.

În clipa în care Irina îşi naşte fiica, tatăl ei moare. Un ţipăt taie aerul. Undeva în noapte, digul se rupe. Irina îşi reproşează vina de-a nu fi rămas să ridice zidul alături de comunitate. Dar misiunea ei, cea mai importantă, este să nască; spre durere şi plângere, dar să nască. „Pietricica” pusă de ea în zidul digului e noua viaţă în tapiseria umanităţii. Toate acestea ne sunt comunicate cu economie de mijloace scenice, nimic nu sufocă cuvintele, actorii joacă în ritm cu ideile, iar jocul lor e adecvat teatrului de idei al lui Sorescu. Este dificil să dai ritm unei drame filosofice, dar regizoarea găseşte intermezzo-uri bine potrivite care dau culoare şi puls unei curgeri de text care, altfel, ar deveni monotone. Să faci filosofie în teatru, să vorbeşti despre viaţă şi moarte într-un timp compact, monologând mai degrabă decât „acţionând” într-un spaţiu scenic restrâns şi auster, este o provocare, mai ales pentru sensibilitatea spectatorului contemporan, asaltată de „efecte”. Extraordinarul acestui spectacol este însuşi firescul lui, echilibrul dintre text şi joc. Există în cele două ore de spectacol o purificare a cunoaşterii, o descindere în adâncul conştiinţei dar şi o ascensiune cathartică a speranţei – a mântuirii. Deşi, ca Irina, avem impresia că am rămas ultimii oameni de pe pământ, undeva se întrezăreşte o lumină – un licăr de speranţă. Universul sonor (Alexandru Dicusar) copleşeşte ceea ce vedem – flacăruia lumânării pâlpâie într-un ocean de valuri, bubuituri, explozii şi împuşcături care evocă nu doar potopul, ci şi războiul. Dacă în Geneză duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor primordiale, în piesa lui Sorescu, în care se face aluzie la Biblia nouă care se va scrie, duhul distrugător al omului, al civilizaţiei belicoase tulbură apele, înfurie cerul, rupe zăgazurile… Apa istoriei şi apa Memoriei unesc cerul cu pământul, într-o încercare de reconciliere, de restaurare. Irina nu mai poate „să ţină piept puhoaielor” decât amintindu-şi. Rezistenţa prin memorie e un leit-motiv al piesei, dar poate nu întâmplător şi al secolului XX, frământat nu doar de dezastre ecologice ci şi de totalitarisme. Matca devine un sinonim al Mnemosynei!

Ce rămâne atunci când totul dispare, ori ne este luat? Rămânem cu ceea ce avem de dăruit… Apele potopului urcă şi, odată cu ele, înţelegerea Irinei că trebuie să urce, pentru a se salva, nu doar în podul casei ci şi în cel mai înalt loc posibil al fiinţării, al devenirii lăuntrice. Este emoţionantă paralela Irinei cu Ana „meşterului Manole”. Aşa cum zidul o înghite pe Ana, la fel apele o înghit pe Irina, într-o progresie care este cea a conştiinţei, a sacrificiului lucid, deplin asumat. De fapt, sacrificându-se, Irina devine, mai mult decât pietricica pe care a pus-o în dig, piatra din capul unghiului, temelia vieţii – a vieţii noi pe care-o zămisleşte şi o salvează. Această piatră albă a Apocalipsei pe care va fi scris numele noii făpturi, prunca înfăşată pe care în final o ridică deasupra capului, deasupra apelor, ca şi cum ar aşeza o pâine euharistică pe altarul potopului dezlănţuit. Imaginea finală a Irinei, al cărei nume înseamnă „pace”, este metafora preoţiei noastre universale, cea pe care toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă, o primim în dar prin apa Botezului. În Botez, cel cufundat în ape moare simbolic pentru a renaşte. Matca moare dând viaţă fiicei şi, prin ea, tuturor femeilor care, până la sfârşitul lumii, vor perpetua viaţa şi-i vor spune povestea.

Paradoxal, în lumea materialistă care ne copleşeşte, spectacolul regizoarei Mariana Cămărăşan ne arată că poetica materiei (ne) suprevieţuieşte. Pe fondul stridenţelor de tot felul, aglutinate la ţărmul unei imense singurătăţi, Frumuseţea (ne) salvează lumea şi confirmă faptul că esteticul rămâne o treaptă înaltă, demnă de atins, pentru spectacolul de teatru contemporan. Iar Teatrul fără nume de la Chişinău şi-a câştigat un nume demn de teatrul de artă, cu spectacolul Matca!

TEATRUL FĂRĂ NUME

2023

MARIN SORESCU

MATCA

TRILOGIA SPERANȚEI – SETEA MUNTELUI DE SARE

Antonia BARANCEA

Galina LAZARENCO

Anatol BURLACU

Ion MUNTEANU

Alexandru DICUSAR

Nicoleta ZGHIBARȚĂ

voce DONA NOBIS PACEM – TAISIA CALANCEA