,,Royal Fashion”, spectacolul companiei Passe-Partout, adună o suită de scenete care refac, în limbajul dansului şi pantomimei, în ritm de muzică clasică şi modernă, etape ale istoriei lumii.
Un articol de Andrei Crăciun|30 iunie 2014
Nu mă aflu printre cei care îndrăznesc să creadă că poți lăsa cuvintele deoparte când cauți viața, ca timp, faptă și idee. Iată-mă deci așteptând cu neîncredere în Sala Studio a Teatrului Național din București, plină până la refuz, începerea unui spectacol în limbaj non-verbal, un altfel de teatru zice-se, o nouă reprezentație a companiei Passe-Partout, condusă de Dan Puric.
Iritat nu doar de parfumurile la modă, amețitoare, ale doamnelor în relativă etate, oricare va fi fost aceasta modă la vremea tinereții lor, ci și de zgomotul bârfei cotidiene pe care acestea o practică cu eleganță, conchid că prin numărul cuvintelor se poate măsura bogăția limbajului dar nu și forța lui. Am ajuns la “Royal Fashion” în București.
Un jurnalist față cu istoria
Compania Passe-Partout susține reprezentații din 1999, conturându-și o identitate centrată pe credința că teatrul este o comunicare ce merge dincolo de cuvânt. Se utilizează dansul, în toate formele acestuia, de la ritmurile de step la balet și dans de stradă, se forează în tăcere, ca stare, prin pantomimă. Se naște un teatru care de aproape cincisprezece ani a impresionat importante scene ale lumii.
Jurnalistul acceptă evidențele reci ale elegantului volum de prezentare a companiei, achiziționat la intrarea în teatru, așteptând însă să verifice el însuși cazul.
Modă și istorie, idee și artă
Spectacolul începe. Zgomotul produs de o mitralieră revoluționară însoțește proiecția unor imagini ce trimit la destinul tragic al Romanovilor, la moartea violentă a unei lumi dar și la nașterea uneia noi. Asemeni istoriei, moda este un lung șir de atentate la identități anterior bine definite. Există o istorie a modei dar reversul nu este valabil.
Istoria nu este tocmai o modă: fie ele roșu-sângeros, verde-violent, portocaliu-democratic, revoluțiile germinează îndelung în societate, fiind cel mult potențate într-un “atelier de creație”. Iar Dan Puric își asumă rolul de artist angajat în societate. Militează prin cuvinte în afara scenei, adeseori prin ceea ce criticii au denumit “delir misticoid”. Dar granițele între omul public, actorul, directorul de companie de teatru cu siguranță nu sunt ușor de trasat.
,,Royal Fashion” adună o suită de scenete care refac, în limbajul dansului și pantomimei, în ritm de muzică clasică și modernă, etape ale istoriei lumii: regalitatea franceză sau rusă și grandoarea curților, farmecul unui turnir în care cavalerii concurează pentru inima prințeselor. Vedem și un Napoleon subjugat de a sa Josephine, imperialismul cucerind Europa.
Revoluția din Octombrie și instaurarea bolșevismului este un subiect asupra căruia se revine de-a lungul spectacolului, prin momente ce introduc ideea de disoluție și dispariție a unei lumi idilizate a regalității. Ca format, unii dintre spectatori au identificat o serie de asemănări cu modul în care Mel Brooks a abordat în a sa “Istoriei a lumii – Partea I” o tematică similară.
Ca fond, intențiile lui Dan Puric sunt cu totul și cu totul altele, într-un spectacol închinat acelor atribute ce au definit ideea de regalitate: eleganță și echilibru, armonie și calitate. Iar costumele Doinei Levintza nu poți să nu le apreciezi ca fiind într-un perfect acord cu viziunea scenaristului și regizorului.
Adevărații eroi
Revoluțiile își devorează cel mai adesea făptuitorii. Iar dacă trupa lui Dan Puric face o revoluție în teatru noi nu trebuie să uităm artiștii săi. Actorii – dansatorii, cei care fac posibilă o reprezentație de această natură, se înalță deaspura oricărui partizanat de idei, în atemporalitate, dincolo de regalitate, imperialism sau bolșevism.
Ei sunt adevărații eroi, în povești care capătă forță prin prestația lor. Stăpânesc excelent scena, sunt armonios conectați la ritmul muzicii lui Ceaikovski, Vivaldi, Beethoven sau … Bodyrockers – “I like the way you move” poate fi considerată o apreciere brutal de modernă, sintetizând însă și ea acea stare în care simti că arta te poate înalța dincolo de timp și spații culturale.
Final de lume și spectacol
În flăcări, trenul istoriei a ajuns într-o gară ce avea să se dovedească decisivă pentru secolul al XX-lea, Revoluția din Octombrie. Spectacolul se încheie pe fondul muzical al melodiei lui Sting – “Saint Agnes and the Burning Train”. Tensiunea de final se eliberează prin aplauzele unei săli fermecate. Limbajul gesturilor nu este suficient, “Bravo!” devine din șoaptă un strigăt entuziast.
Sursele nu s-au înșelat, jurnalistul confirmă: compania aceasta de dans reprezintă unul din acei piloni pe care România se poate sprijini, tinzând spre redobândirea unui echilibru, în plina sa derivă identitară. Dan Puric rămâne, așadar, genial în viziunea sa despre lume, atunci și numai atunci când folosește limbajul non-verbal.
Foto din spectacolul Royal Fashion: Tomoaki Minoda
