Sarmalele Reci Acoustic: anatomia melancoliei
https://www.ziarulmetropolis.ro/sarmalele-reci-acoustic-anatomia-melancoliei/

S-a consemnat miercuri, înspre noapte, la Teatrul Mignon din Capitală, un concert de serie mică: Sarmalele Reci Acoustic. Am fost acolo ascultător.

Un articol de Andrei Crăciun|10 aprilie 2014

Ați ajuns vreodată la Mignon? Cum se anunță încă din titlu, teatrul acesta e intim. E frumos acolo, se poate visa înăuntru, se poate medita, te poți gândi afectuos, te poți gândi senzual la timpul trecut.

Îmi plac, îndeosebi, minutele de dinainte de începerea oricărui spectacol, minutele acelea când sunt realizate ultimele acorduri, cele fine, cele fără de care nu se poate. Se mai umblă la lumini, o solistă își aranjează, poate, cu emoție șuvițele rebele, un chitarist discută, fără cuvinte, cu încheietura mâinii sale drepte.

Câteodată, un membru al personalului auxiliar întreabă, fără ostilitate, dacă mai e ceva de făcut și primind aviz negativ se retrage bunul Dumnezeu știe unde.

Îmi păstrez dreptul intangibil la subiectivism. Îmi plac „Sarmalele Reci“. Nu sunt aici până la capăt cronicar, sunt aici, la bine, alături de femeia pe care o iubesc, pentru că găsesc în muzica lui Zoltán András și a celor de care s-a înconjurat o evadare necesară. Temperamental, sunt un melancolic.

În cartea de muncă se întâmplă să fiu ziarist. Deci ziarist am primit recent din (doar!) două surse independente asigurări că trecutul este singura formă suportabilă de viață. O idee nu foarte accesibilă contemporanilor mi-a fost încredințată de sursele acestea: cum prezentul e întotdeauna obsedant, iar viitorul nu există încă, trecutul rămâne totul.

Trecutul poate fi rescris, capodoperele sunt posibile doar la perfectul compus. Găsesc totodată „Sarmalele Reci” cel mai bun titlu de trupă care s-a dat până acum în limba noastră. Dată fiind creativitatea tot mai fragilă a celor ce vin, îmi păstrez și scepticismul că va fi măcar egalat.

Marile speranțe neîmplinite

Muzica „Sarmalelor Reci” abundă în ironie, e o ironie subțire, întotdeauna amară, lasă se întrevadă acea inteligență care se refugiază în cinism vag și în mari speranțe, cele mai multe neîmplinite.

„Sarmalele Reci” au un repertoriu din care nu lipsesc șlagărele, căci putem să le spunem așa, își au și ei baricadele de la înălțimea cărora luptă de douăzeci de ani, dar cu adevărat important mi se pare că nu au coborât nici în comercial, nici în mediocritate.Sarmalele reci Dorin Tutuianu Photography

Chiar când eram vizitat de acest gând, a intrat în sală Zoltán András, îmbrăcat întru totul în negru. A rămas tot subțire, a îmbătrânit, dar puțin, ca un Peter Pan din care a fost evacuat excesul, are de-acum coafura lui Mireille Mathieu din care lipsește doar bretonul și emană o fragilitate meticuloasă.

E, indiscutabil, o apariție. Mă simt solidar cu omul acesta, care nu se ferește să se alăture cauzelor bune, dacă mai contează pentru cineva ce e o cauză bună în timpul nostru, care are și el forța naivității de a credea că lumea poate deveni mai bună, care își pune arta în contra tuturor felurilor de cianuri. Îmi place. E vizibil că e un idealist.

Concertul a fost, cum l-am așteptat, magnific. Vioara, violoncelul, chitarele, tobele, acordeonul, clapele, mandolina s-au lăsat bine cântate.

A fost un moment, căruia previzibil îi voi spune momentul culminant, când îți venea să ieși în stradă, în Hristo Botev, și să chemi oamenii, fie ei pedeștri sau șoferi, să ți se alăture.

Trecătorilor, nu mai aveți urechi să auziți? Aici are loc o minune! Înăuntru era o magie pe care o voiai împărtășită, deși probabil că tocmai aceasta era magia – că nu putea fi împărtășită decât cu câțiva, puținii care mai înțeleg.

Sala de la Mignon, deși nu vastă, n-a fost plină. Au fost locuri libere. Le-am privit ca pe o dureroasă normalitate: confirmarea faptului că tot mai puțini pot să discearnă marea frumusețe de restul.

Ca un alt Novecento

Am extras, în timp ce degetele lui Zoltán András culegeau din acordeon note care nu știam că există, ca un alt Novecento la un teribil pian, câteva idei cu privire la destinul „Sarmalelor Reci”. Le expun aici, punctual, decurgând una din alta, fără pretenții de precizie matematică.

a) „Sarmalele Reci” au fost cândva în mainstream. Erau anii `90, țara era și atunci greșită, dar uite că existau mult mai mulți în stare să asculte de la cap la coadă un album „Sarmalele Reci” și să-l înțeleagă. Acum nu mai sunt. De ce?

b) „Sarmalele Reci” au remarcat, fără diplomație, că țara noastră ne vrea proști și că un frumos viitor luminos li se arată celor idioți. Viitorul profețit e deja aici. Idioții s-au înmulțit și stăpânesc de-acum pământul.

În anii `90, oamenii ascultau, îndeobște, Nirvana. Acum ascultă îndeobște Justin Bieber sau unele făpturi monosilabice atașate unor sâni, de altfel splendizi. Căderea aceasta e cumplită.

c) „Sarmalele Reci” cântă încă în limba română. Limba română este, cred, cel mai bun lucru pe care îl avem. Are o expresivitate care a fost, cândva, accesibilă până și adunărilor largi, populare. Batjocorită, redusă la cele câteva rime preferate pe undele scurte, limba română practicată în textele „Sarmalelor Reci” și-a pierdut nu forța de seducție, ci masa care ar putea s-o cuprindă.

d) „Sarmalele Reci” nu s-au adaptat noii realități românești, dar și universale, care încurajează impostura. Zoltán András a rămas un artist într-o lume de meșteșugari. Explic: artistul este acela care își urmează obsesiile, care își explorează temele, independent de piață. Meșteșugarul, chiar și cel bun, e doar un executant al direcțiilor pe care i le impun cele mai recente studii de piață.

e) Dar şi lumea despre care cântă Zoltán András a dispărut. E o insulă care nu mai există decât în inimile și în mințile unora dintre noi. Nu se mai practică preludii în afacerile sentimentale, nu se mai practică şprițul cu sifon, căci sifonul însuși a devenit atât de rar. Gașca de la bloc nu mai e demult deloc.

Au ei un vers: „Numai bietul Ţuți e mort la Revoluție”. E inactual. Toți am devenit cumva aidoma bietului Țuți. Toți am murit în niște Revoluții, în care, adesea, nici n-am remarcat că am fost. Lumea aceea, da, nu mai există. Era lumea în care MTV-ul era MTV, în care, neștiind cum va fi, visam cu toții departe, era lumea în care dacă telefonul nu suna începea drama, căci nici măcar modul silențios nu se inventase. Telefoanele erau și ele pe atunci telefoane.

A fost o lume – iar acum mă adresez celor mai tineri – de o fermecătoare mizerie. Cele mai frumoase concerte erau unplugged și se întâmplau la chefuri, în bucătării. Această copleșitoare senzație, că îmi cântă Sarmalele Reci în bucătărie, m-a urmărit de la primul la ultimul cuvânt în noaptea de la Mignon. E un sentiment, vă asigur, înălțător. În plus, ce trupă mai are chitarist care seamănă în egală măsură cu Slash și Ludovic al XIV-lea?

f) Zoltán András este, bănuiesc, un maniac al melancoliei. Nu o dată s-a putut vedea că în ochii lui e un câmp de luptă, cum doar sentimentalii cunosc. Cântecele sale sunt răscolitoare în cel mai înalt grad și cel mai mult îmi place că, în timp, după ce toate tușele de noutate dispar, după ce muzica „Sarmalelor” inevitabil se clasicizează și rămâne doar esența, se pot vedea limpede acolo cicatricile. Cine mai știe să vadă frumusețea unor cicatrici pe inimă?

g) Publicul nu foarte numeros, dar eterogen (nostalgici cu mustăți veritabile, dar și oameni incredibil de tineri) de la Mignon este, în definitiv, o veste bună. Formația asta va fi, cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi, suma unor amintiri.

E o agonie să divizezi bucuria la mii sau chiar milioane de oameni. Adevărata intensitate a frumuseții din noaptea acustică trebuia să li se arate doar câtorva apostoli. E o lecție ceva mai veche, despre care voi scrie, poate, altă dată.

P.S.: „Sarmalele Reci” au insistat să își încheie spectacolul la timp încât să prindem cu toții ultimul metrou. Bisurile au făcut această cerință delicată inutilă.

Foto cu Sarmalele Reci: Dorin Tutuianu

16
/08
/18

Anul Centenarului României este ocazia perfectă pentru a sărbători 100 de ani de unitate națională într-o seară de diversitate artistică internațională! Pornind de la această idee, Asociația Nevoia de Educație, alături de balerina Alice Minoiu, vă invită pe 3 Septembrie 2018, la Gala Regal de Balet la TNB dedicată celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, în care balerini străini și români, care profesează în întreaga lume, se vor reuni în Sala Mare a Teatrului Național din București.

16
/08
/18

În luna august, Asociația Montage dă startul celui mai nou proiect cultural „FUChS(ilis)-ISMUL, EXPERIMENT SOCIO-CROMATIC DE MUZICĂ ȘI MIȘCARE desenat cum se cuvine de Pâlnie și Stamate pe uvertura șalvarilor lui Ismail si Turnavitu de pe lângă Cârligații lui Gayk” sau, mai pe scurt, FUChSIADA, un spectacol „work in progress” conceput de Anca Maria COLȚEANU după scrierile lui URMUZ și produs de artistul Anca Maria Ciofîrlă.

15
/08
/18

Circulă prin festivalurile de specialitate (inclusiv în țara noastră) un documentar dedicat vieții cantautorului George Michael. Este intitulat „Freedom”. La el lucra artistul cu două zile înainte să moară în ziua de Crăciun a anului 2016.

15
/08
/18

TVR 3 sărbătoreşte 137 de ani de la naşterea lui George Enescu. Duminică, 19 august, printr-un maraton de 16 ore de transmisiuni cu cele mai valoroase lucrări enesciene, în interpretări remarcabile, din cadrul ediţiei 2017 a Festivalului Internaţional George Enescu şi nu numai

07
/08
/18

Joi, 16 august, începând cu ora 19.30, la DESCHIS Gastrobar (Splaiul Unirii, 160), are loc o nouă proiecție în avanpremiera celei de-a treia ediții DokStation Music Documentary Film Festival. Prezentat în premieră națională, documentarul Placebo: Alt.Russia (2016, regia: Charlie Targett-Adams) este o explorare fascinantă a culturii alternative din marile orașe rusești. Intrarea este liberă.

07
/08
/18

Artista americană Zola Jesus, una din cele mai interesante prezențe pe scena dark wave, concertează pentru prima dată la București, joi 9 august, de la ora 21.00, la Control Club, în cadrul turneului de promovare a noului album, Okovi. Cu versurile sale sumbre și imaginea de prințesă goth, Zola Jesus a atras comparații cu Lisa Gerrard (Dead Can Dance), Elizabeth Fraser (Cocteau Twins), dar și cu Joy Division sau Kate Bush.

06
/08
/18

Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, oferite de soprana Mariana Nicolesco - reunind aproape 100 de tinere talente din ţara noastră şi din multe alte ţări, artişti veniţi să-şi însuşească marile tradiţii ale artei cântului - au avut în acest an o semnificaţie extraordinară: celebrarea Centenarului Marii Uniri, a 650 de ani de atestare documentară a Brăilei şi comemorarea lui Gioachino Rossini la 150 de ani de la trecerea la cele veşnice.

06
/08
/18

„N-aveți decât să mă invidiați, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viața de la capăt” - Florian Pittiş. Actorul, regizorul, traducătorul, interpretul de muzică folk și realizatorul de emisiuni radio Florian Pittiş s-a născut într-o zi de 4 octombrie (1943), la București, și s-a stins din viață pe 5 august 2007, în același oraș.

03
/08
/18

Format din 160 de cântăreți, „Angel City Chorale” este un cor din Los Angeles, condus de fondatorul și regizorul artistic Sue Fink, recunoscut pentru melanjul ingenios de ritmuri si stiluri muzicale. La începutul lunii iulie, Angel City Chorale a concurat la emisiunea de televiziune America's Got Talent, cu “Africa”, o piesă în cadrul căreia membrii corului au impresionat prin crearea unor zgomote asemănătoare ploii si tunetelor cu ajutorul degetelor și propriilor corpuri.

30
/07
/18

ARTmania, primul festival românesc care a dezvoltat în România conceptul de îmbinare între entertainment și artă, a avut loc pe 27 și 28 iulie, în Piața Mare a Sibiului, în fața unui public entuziasmat de prestațiile de excepție ale artiștilor care au urcat pe scenă.

27
/07
/18

CRONICĂ DE FILM Realizat de fotograful și cineastul Tom Volf, documentarul „Maria by Callas” (2017), acum în cinematografe, îi face un portret celebrei soprane Maria Callas din înregistrări video (interviuri, apariții pe scenă, filmări personale), dar și din fragmente de scrisori, citite din off de Fanny Ardant.

25
/07
/18

Joi, 26 iulie, începând cu ora 19.30, la DESCHIS Gastrobar (Splaiul Unirii, 160), are loc avanpremiera celei de-a treia ediții a DokStation Music Documentary Film Festival. În cadrul evenimentului, va fi proiectat filmul documentar Tom Waits: Tales from a Cracked Jukebox (2017, regia James Maycock), precedat de o selecție muzicală cu și despre Tom Waits, alcătuită de Alexandra Ungureanu. Intrarea este  liberă.