Dan Alexe a scris „Miros de roşcată amară şi alte povestiri” (Humanitas, 2014). Sunt puţine paginile care se mai pot scrie de-acum la acelaşi nivel al limbii române în proza scurtă.
Un articol de Andrei Crăciun|7 aprilie 2014
Sunt oameni, și nu sunt deloc puțini, pe care îi vezi des, chiar de mai multe ori pe zi, dar nu reușesc să-ți spună nimic până la sfârșitul vieții personale. Sunt, însă, și oameni pe care îi întâlnești o singură dată și, cumva, vă despărțiți încredințați că totul deja s-a spus.
Nu sunt multe motive pentru care un om ar vrea să fie ziarist în aceste zile și în această parte a lumii. Totuși, întâmplarea unor asemenea întâlniri poate singură să justifice întârzierea într-o așa meserie. Am avut norocul să dau, doar spunând că-s ziarist, peste sfinți și peste boschetari, peste escroci, prostituate de la Răsărit, schizofrenici și indimenticabile actrițe de varieteu.
Am plecat de la aceste răscruci tot sărac, uneori chiar flămând, dar de fiecare purtând o anume bogăție căreia nu i-am găsit niciodată un curs just și pe care, de altfel, nici n-aș fi tranzacționat-o. Oamenii aceștia mi-au dat, nu vă exagerez, un sens.
Vinul şi barba şi istoria
Cu Dan Alexe m-am văzut într-o zi de joi, cu trei ore mai târziu decât programasem. Îmi vorbise despre el Radu Paraschivescu, care mi l-a recomandat drept acela care, demult, în vremea Armatei lor, a venit la el și i-a spus „Astăzi a murit mama”. Neașteptând condoleanțe, Dan Alexe a justificat apoi că așa începe „Străinul” lui Camus și că așa verifică el dacă oamenii au sau nu au cultură și, mai ales, umor.
Cum să fie în oraș un asemenea provocator și să-l lași să scape? Era peste poate, așa că m-am grăbit înspre cârciuma convenită telefonic. În pragul acesteia, scriitorul era flancat de alți doi importanți oameni de cultură, dintre care unul reușise în anii din urmă să ocupe, pentru scurtă vreme, și un însemnat fotoliu ministerial. Am făcut prezentările, ne-am strâns cast mâinile, după care Dan Alexe mi-a comunicat, ferm, că ne vom retrage într-un anume restaurant, chiar peste drum. Totodată, a plănuit că vom bea o sticlă de vin.
N-am îndrăznit să obiectez: eu voiam să mănânc, prudent, în trena unei gastrite recurente. Ce să spun? Că nu beau vin, că nu face parte din practica vieții mele? N-am găsit rostul unei polemici. Am acceptat invitația. În răstimpul traversării străzii mi-a reproșat că m-am bărbierit. Pe Facebook, în poze, aveam barbă, unde mi-e barba? I-am explicat că mă așteaptă un aeroport și figura mea, mai degrabă orientală, îi face suspicioși pe angajații aeroporturilor.
N-am detaliat cum acum șapte ani în Belgia am fost chestionat de suspect mai ales că aveam în bagajul de mână un volum de literatură pe coperta căruia erau de găsit o seceră, dar și un ciocan. N-am menționat nici cum, student în Israel, geanta mea jerpelită era întotdeauna verificată cu zel, până când a ieșit la lumină că la porțile Universității din Tel Aviv făcea pe cerberul un chilian dintr-un cartier prin care trecusem cândva.
Dan Alexe a mers pe mâna chelnăriței și, într-o oră, consumând cot la cot licoarea, mi-a povestit câteva aspecte din viața sa pe care nu am încetat de atunci să o socotesc fabuloasă. Dar nu despre asta vreau să vă scriu.
Aşa şi pe dincolo
Scriitorul mi-a reproșat, din start, o oarecare urmă care îmi stăruia dincolo de buza de sus. Era cadavrul unei paste de dinți, fusesem ridicat de telefon din timpul igienei de seară, alergasem înspre locul faptei și, se vedea treaba, nu apucasem să sfârșesc cu bine banala operațiune de clătire. M-am jenat omenește, am cerut un minut, am rezolvat situația, am pornit reportofonul. M-am gândit, în răgaz, că îmi place că acest bărbat frust nu se încorsetează cu o falsă diplomație.
Dan Alexe a început prin a-mi spune o istorie care nu s-ar fi cuvenit publicată. Mi-a cerut cuvântul de onoare că nu o voi publica. I l-am dat. Nu o public. Am oprit reportofonul și am păstrat-o în intimitatea unei Trattoria care se poate să fi fost pe Strada Toamnei sau pe o alta – topografia nu mi-a fost niciodată atu.
Purtam cu mine volumul său „Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase”, tocmai apărut la Humanitas. Am cerut un autograf. S-a scuzat că mi-a uitat numele. I l-am amintit, fericit măcar că nu m-a botezat, totuși, ad-hoc, Adrian, cum scandalos de des mi s-a întâmplat.
A iscălit: “Lui Andrei, cu prietenie așa și pe dincolo”. Mi-a fost dat să aflu că acest “așa și pe dincolo” îi este un tic textual, care nu face altceva decât să-i sporească farmecul. Aș fi vrut să încep întrebându-l ce căcat de titlu e ăsta „Miros de roșcată amară”?, dar nu se face să folosești un asemenea substantiv comun la prima întâlnire cu intervievatul. M-am abținut, lăudând discret continuarea „și alte povestiri scandaloase”. A ieșit, însă, la iveală că aceasta, continuarea, fusese ideea cuiva din editură. Dând în bară, am tăcut.
Acele femei
M-am despărțit de Dan Alexe în termeni plăcuți, amicali. Am dat împreună țeapă unei firme care practică ilegal taximetria în București. El a urcat într-un alt taxi, eu am pornit pe jos spre cartierul Tei, gândindu-mă că n-ar fi rău să-l revăd la Bruxelles, acolo unde domiciliază, pe tipul ăsta care a băut cu dictatorii de prin Caucaz, vorbește atât de multe dintre limbile pământului, e obsedat de perfecțiunea simplității, și, deși ateu, admiră, până la fanatism, frumusețea limbii române din Biblia lui Gala Galaction.
La despărțire, după ce m-a chestionat retoric despre motivele pentru care n-am părăsit încă țara aceasta, m-a asigurat că sunt OK. Nu l-am combătut. Aș fi vrut să-i strig în urmă: „Iar dumneata, domnule Dan, ești dat dracului”. Aș fi adăugat, poate: rar găsești pe aici un om dat dracului de deștept! În zori aveam amândoi drumuri de făcut. Eu urma să plec la Roma, în căutarea marii frumuseți, domnia sa înspre Moldova noastră, de unde, de altfel, și este. N-am mai strigat nimic. Mi-am tras basca mai adânc peste ochi, să nu mi se mai vadă, și am mers așa, îmbătat de vinul istoriilor acestui mare personaj.
Firește, am început, în regim de urgență, să-i citesc cartea. La început nu mi-a plăcut. Era prea exuberant erotică pentru mine. Apoi, să folosești sanscrita sau ce naiba limbă folosea domnia sa ca să agăți femei în vederea împerecherii mi s-a părut un act cabotin mai degrabă ridicol!
Sunt treizeci și trei de proze scurte în volum (nu cred că e aici vreo subtilă trimitere la Hristos, cred că așa s-a întâmplat, dar poate că era mai bine dacă întrebam). Am simțit, mai târziu, în decursul lecturii, cum, odată obișnuit cu stilul lui Dan Alexe (al cărui scriitor preferat nu vă ascund că este însuși James Joyce) de a rezuma esențialul în cuvinte puține, dar cu câtă grijă alese!, cartea crește până când îmi devine indispensabilă.
M-am trezit, așadar, gândindu-mă nostalgic la femeile din cartea lui Dan Alexe, la aceea care voia să facă dragoste în minaret și chiar face, la aceea din care curgea peste trecători produsul finit al unei iubiri pasagere, la aceea care spărgea dimineața ouăle în chip revoltător, la acea ospătăriță cu mâini frumoase, dar și la acea arogantă care desfăcea capacele sticlelor de bere cu ochiul. Le-am văzut aievea, ca și cum Dan Alexe le-ar fi scris nu într-o ficțiune, ci într-un reportaj.
În rolurile secundare ale vieții personajului principal (un Dan Alexe care nici măcar nu se mai obosește să se mascheze) am văzut și câinele pe care l-a scuipat într-o dimineață după un menage à trois ratat și pe hăndrălăul (Remus?) care îi spune în ajunul unui threesome că, din punctul său de vedere, are în mod evident nevoie de un consult psihiatric temeinic. Personajul principal nu face consultul psihiatric, fuge în dimineață, dându-și, aproape ca Saul pe drumul Damascului, seama că, de fapt, hăndrălăul și femeia sa se fut fără el.
Ziua în care au venit belgienii
Am găsit apoi, în prozele de final, o forță a dialogului cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, o răscolitoare putere de a reinventa copilăria și, mai ales, am găsit un text cu titlul “Ziua în care au venit belgienii”. L-am înjurat în gând pe Dan Alexe că a avut opțiunea unui asemenea titlu de volum și nu a folosit-o, apoi l-am mai înjurat o dată pentru cât e de bun și cât de puțin mai lasă de făcut altora în cadrul prozei scurte. Apoi, firește, mi-am regretat invidia, totuși albă.
În sfârșit, am purtat cu grijă cartea lui Dan Alexe, cu grijă să nu o rănesc, să nu o tai, să nu o lovesc, să nu-i permit să se confrunte cu forța de gravitație, cu o grijă maniacală, deplină, grijă de infirmieră ipohondră. Admit: așa am făcut, căci mi-a fost teamă că dacă această carte ar păți ceva din ea ar curge sânge adevărat, căci atâta viața e înăuntru, atâta viață e.
Foto cu Dan Alexe – Humanitas
