Relansat pe platforma gratuită Cinepub, multipremiatul documentar „Cabală la Kabul” (2007), realizat de Dan Alexe, tratează cu tandreţe şi umor rivalitatea ultimilor doi evrei din Afganistan. O rivalitate excelent sugerată şi prin regie şi montaj.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 noiembrie 2016
Premiat la momentul apariţiei în mai multe festivaluri, inclusiv la Astra din Sibiu în 2008, „Cabală la Kabul” este tipul de documentar realizat cu mijloace minime, dar cu avantajul unei tratări regizorale care este proaspătă şi eliberată de stereotipii.
Scriitor, jurnalist şi cineast, Dan Alexe a reuşit să scoată din perioada de trei ani petrecută la Kabul o poveste atipică, indubitabil atrăgătoare şi plină de semnificaţii dintre cele mai neaşteptate.
Prezentaţi în prolog ca fiind ultimii doi evrei rămaşi în Afganistan la momentul realizării documentarului, Isaac Levy şi Zabulon Simantov sunt filmaţi de însuşi Dan Alexe în mediul lor: o sinagogă abandonată unde cei doi îşi duc existenţele solitare, la etaje diferite (dar cu o curte comună).
Isaac Levy este un bătrân care face amulete şi despre care vecinul său ceva mai tânăr, Zabulon Simantov, comerciant de alcool, spune cu sarcasm că este vrăjitor şi că pe timpul regimului talibanilor a abandonat iudaismul şi a devenit musulman (revenind ulterior la vechea religie).
La rândul său, Issac Levy, a cărui familie ar fi plecat în Israel în urmă cu 15 ani şi care se vede ca ultim îngrijitor al sinagogii, îl acuză pe Zabulon Simantov, vizibil mai înstărit, că a colaborat cu talibanii şi că l-a spionat şi turnat la aceştia.
Dan Alexe, cunoscător al limbii persane vorbite în Kabul şi devenit în timp un apropiat al protagoniştilor săi, îşi construieşte filmul pe carisma specială a lui Isaac şi Zabulon, personaje volubile care se lasă filmate în intimitate şi în timpul activităţilor lor zilnice (în special în locuinţă şi în curtea sinagogii, dar şi în câte o ieşire la piaţă).
Dar mare parte din farmecul filmului vine din rivalitatea dintre cei doi, inclusiv în dorinţa fiecăruia de a fi filmat mai mult decât celălalt sau de a fi văzut ca adevăratul păstrător al tradiţiei. Rivalitate pe care Dan Alexe o evidenţiază printr-un subtil montaj paralel (şi care e anticipată încă de la început, printr-o secvenţă de luptă reală între cocoşi).
Fragmentele oarecum similare din viaţa celor doi sunt prezentate alternativ de Dan Alexe, cu egală empatie şi tandreţe. De altfel, pare că rivalitatea afişată în faţa camerei de filmat este parţial jucată instinctiv, ea luând uneori aspecte comice, prin cuvintele plastice pe care cei doi şi le aruncă unul altuia sau pe care le spun în faţa aparatului (de a cărui prezenţă sunt tot timpul conştienţi şi totodată atraşi).
Dan Alexe nu se pune în poziţia unui observator neimplicat, a unui martor presupus obiectiv (deşi sunt şi câteva secvenţe arondabile unei astfel de estetici). Din spatele aparatului de filmat, el le pune întrebări protagoniştilor săi, care i se adresează direct (uneori cu indicaţii despre ce şi cum să filmeze, momente cu efect comic). Camera se substituie privirii regizorului-personaj, de aici şi sentimentul accentuat de participare, de implicare a spectatorului în viaţa celor doi bărbaţi (într-un moment, Dan Alexe îi povesteşte lui Isaac cum precedentele filmări făcute la Kabul cu el i-au fost furate într-un hotel din Praga).
Din poveştile lui Isaac şi Zabulon, Dan Alexe obţine un film ce poate fi văzut şi ca portret al unei societăţi şi al unei ţări cu o istorie tumultuoasă.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.