Cartea „Cântecul stepei, cântecul munţilor”, de Cinghiz Aitmatov, traducere din limba rusă şi note de Nicolae Iliescu, a fost publicată la editura Polirom în anul 2019. Volumul reuneşte mai multe nuvele ale scriitorului kârgâz, printre care şi magnifica lucrare „Vaporul alb”.
Un articol de Andrei Crăciun|29 iulie 2019
Scumpe domnule Cinghiz Aitmatov, în toamna anului trecut, la Astana, în Kazahstan, l-am întâlnit pe fiul dumneavoastră. A ajuns un diplomat iscusit, în fața căruia oamenii își scot pălăriile și își apleacă șalele a respect.
Fiul dumneavoastră ne-a spus de ce nu s-a făcut scriitor: l-ați învățat că ai nevoie de câteva lucruri în viață pentru a ajunge scriitor, printre care și o copilărie grea. Copilăria grea mi-a lipsit, ne-a spus fiul dumneavoastră.
Scumpe domnule Cinghiz Aitmatov, sunt de părere că tocmai copilăria dumneavoastră v-a făcut unul dintre cei mai mari scriitori din secolul XX, dacă nu din toate secolele. Acelora care ar îndrăzni să combată această ipoteză de lucru, le-aș da să citească nuvela Vaporul alb.
Mulți (dacă nu toți) scriitori au încercat să scrie cu ochii și cu inima copiilor care au fost la șapte ani. Dar ca dumneavoastră n-a mai fost niciunul. Vaporul alb, această splendidă poveste din viața unui copil din stepă, din munți, care într-o zi primește de la bunicul său un ghiozdan, această poveste a unui copil care crede în Maica Cerboaica Cornuta, ai cărei fii sunt toți kârgâzii, domnule Aitmatov, așa ceva n-a mai existat! Ați atins sufletul tuturor lucrurilor și ați lăsat să se vadă lumina și întunericul.
Cine n-a cunoscut un bunic asemenea lui Momun, care s-a născut anume pentru a-i spune nepotului său abandonat în casa bătrânească povești, sărmanul Momun, un om bun, de care toți ceilalți își bat joc, fiindcă așa este lumea, de când lumea și pământul, oamenii buni sunt călcați în picioare și pretutindeni prosperă lichelele ca Orozkul, ticăloșii de care nicăieri nu te poți ascunde.
Scumpe domnule Aitmatov, în țara noastră a trăit cândva o poetă care era de părere că societatea ideală pentru oameni este basmul, în care binele și răul se înfruntă și până la urmă binele… Mă bucur că ne-ați lăsat scris că nu este până la sfârșit așa, și că din calea răului nu se poate fugi decât în ficțiune și, uneori, în moarte.
Ei, și ce dacă mizerabilii conduc și vor conduce mereu lumea, ceva și mai înalt, și mai frumos le rămâne celorlalți: cei cu sufletele nepătate de lăcomie, care nu acceptă târgurile murdare ale lumii, doar pentru o supraviețuire. Ei vor avea întotdeauna poveștile, ei vor avea întotdeauna Vaporul alb.
Nuvela dumneavoastră, domnule Aitmatov, are puterea să îi mângâie și să îi vindece pe cei uitați, pe cei excluși, pe cei singuri, pe cei fragili, cei curați cu inima.
Toată istoria noastră e o rană mereu deschisă și, din vreme în vreme, numai povești ca aceasta au puterea să ne îmblânzească durerile și să ne facă existența orbitoare și îndurabilă.
Nuvela dumneavoastră, domnule Aitmatov, este ca o fântână – îți cobori în adâncul ei sufletul gol și îl iei înapoi plin și îmbătat de nădejde, ca după o magie.
Domnule Aitmatov, ați fost un vrăjitor care a cunoscut sufletul oamenilor, râurilor, cerbilor, munților și al vântului, și nici nu știu cum aș putea să vă mulțumesc pentru ce ne-ați lăsat: pentru reîntâlnirea cu copilul care am fost înainte să ne pierdem toți inocența, deci paradisul.
Vaporul alb, această splendidă poveste din viața unui copil din stepă, din munți, care într-o zi primește de la bunicul său un ghiozdan, această poveste a unui copil care crede în Maica Cerboaica Cornuta, ai cărei fii sunt toți kârgâzii, domnule Aitmatov, așa ceva n-a mai existat! Ați atins sufletul tuturor lucrurilor și ați lăsat să se vadă lumina și întunericul.
