Cartea „Laur (roman neistoric)”, în traducerea Adrianei Liciu, a fost publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2014.
Un articol de Andrei Crăciun|16 august 2017
Scumpe domnule Vodolazkin, încep cu o mărturisire. De două ori am început „Laur”, și de două ori am renunțat încă din prima parte – încă de la „Cartea cunoașterii”. Așa se explică de ce vă scriu abia acum, când ecourile romanului dumneavoastră neistoric nu mai au, totuși, cel puțin în țara noastră, aceeași intensitate.
Nu mă înțelegeți greșit: am recunoscut de la prima pagină atât talentul, cât și munca domniei voastre. Știam că mă aflu în prezența unei cărți mari.
Am renunțat de fiecare dată pentru că vă citeam prost. Credeam că mă aflu în fața unui comentariu oarecare al Bibliei (atât de oarecare cât poate fi un comentariu al Bibliei).
Nu sunt un om religios, bisericos nici atât, iar relația cu Dumnezeu mă privește. Sunt un copil al secolului XX, născut într-o țară comunistă, așadar paradoxală, atee și cu o bogată tradiție religioasă ortodoxă. Iar „Cartea cunoașterii” descria un Ev Mediu încântător (în ciuda epidemiilor de ciumă), în care Dumnezeu, în mare mila Sa, se învrednicea de cei în nevoie și, cu mâinile vracilor, le alina durerile pământești iar celor credincioși le salva chiar și sufletele. Credeam că „Laur” pune, destul de violent, numai și numai problema mântuirii. Desigur, greșeam.
Totuși, deși renunțasem de două ori la ea, cartea dumneavoastră mă intriga și aș minți dacă n-aș spune că mă urmărea. Ce voia, totuși, să spună autorul?
A treia oară – dezbrăcat de prejudecăți – m-am aruncat în lectura romanului dumneavoastră neistoric și, de data aceasta, l-am dus la bun sfârșit. Strict literar, m-am simțit binecuvântat. De mulți ani nu am mai citit o carte atât de profundă (și când te gândești că mi se păruse atât de superficială, sabotată de dogme înguste!).
Îndrăznesc, acum, să consider că „Laur” este o carte despre absența timpului. Dumneavoastră puneți în locul timpului veșnicia. E o idee creștină, desigur. Nu sunt lămurit în chestiunea veșniciei, dar pot îmbrățișa ideea de bază: nu există timp.
Am citit a doua parte din „Laur” într-o stare de teribilă încântare. M-au încântat nebunii întru Hristos. M-a încântat nebunul întru Hristos Foma, precum și nebunul întru Hristos Karp m-a încântat, și lupta lor obligatorie de asemenea. M-a încântat umorul dumneavoastră, și m-a încântat puterea credinței în iubire.
Știu că sunteți specialist în vechea cultură rusă. „Laur” o demonstrează limpede. Și mă bucur că această carte a ajuns bestseller internațional. E nevoie și de vechea cultură rusă în lumea ideilor de azi (chiar dacă nu suntem de acord cu ideile din vechea cultură rusă).
Iar „Cartea drumului” am citit-o chiar într-o călătorie. Întors nu demult de la Ierusalim, mă găseam chiar pe drum, nu departe de Florența, așa că vă puteți închipui cât de puternică a fost impresia pe care a lăsat-o asupra mea textul dumneavoastră.
Domnule Vodolazkin, vă scriu târziu, și vă rog să mă iertați. Dar întrucât nu există, totuși, „târziu” într-o veșnicie, nădăjduiesc, iată, ca rândurile mele să fie primite cu o mare îngăduință.
Vă scriu numai și numai pentru a vă mulțumi. Căci eu mă simt mai fericit, mai împăcat, mai aproape de partea luminoasă a cerului știind că există și cartea dumneavoastră pe lume.
Îndrăznesc, acum, să consider că „Laur” este o carte despre absența timpului. Dumneavoastră puneți în locul timpului veșnicia. E o idee creștină, desigur. Nu sunt lămurit în chestiunea veșniciei, dar pot îmbrățișa ideea de bază: nu există timp.
