Scumpe domnule Blecher, sunt mulţi ani deja de când vreau să vă scriu şi mă reţin. N-am îndrăznit, chiar dacă, pe de o parte, vă consider frate. Păstrez acasă un os devorat de un morb, chiar dacă alt nume a purtat boala mea.
Un articol de Andrei Crăciun|9 decembrie 2016
Cunosc încorsetarea unui ghips și știu bine ce înseamnă un an într-un pat de spital. Am avut Berck-ul meu. Știu ce înseamnă și o supraviețuire.
Pe de altă parte, curajul cu care v-ați îndurat sfârșitul îmi e străin, nu îl pot cuprinde. Aici m-am despărțit de dumneavoastră și această despărțire m-a împiedicat până acum să mă aplec asupra acestei foi albe.
Nu aș putea avea decența dumneavoastră în suferință, știu bine că m-aș fi suprimat încă de la diagnostic. Și atunci, cum să îndrăznesc să vă deranjez?
M-am simțit în fața dumneavoastră întocmai ca Mihail Sebastian: nerușinat de capriciile, indispozițiile și enervările mele. V-am considerat, așadar, superior în morala de a juca jocul până la ultimele jetoane și am încercat să vă uit. S-au strâns ani de când am luat această hotărâre. Bineînțeles că nu v-am putut uita.
Aflați că recent s-a făcut un film de cinema care ia cartea Inimi cicatrizate și face din ea o altă artă. Nu sunt în măsură să vă comunic impresii despre această încercare. Nu am avut, până acum, curajul să o privesc. Încă îl adun.
Dar acesta este timpul în care mi s-a făcut foarte dor de ultima dumneavoastră carte. V-am recitit și m-am descoperit și mai aproape de moarte, și mai incapabil să duc o durere. Vedeți bine că viața m-a mutilat.
Scumpe domnule Blecher, nu știu și nu pot nici eu să înțeleg de unde v-ați luat forța de a scrie Inimi cicatrizate. Găsesc în ea încrederea și disperarea cu care un naufragiat aruncă o sticlă în mare. Găsesc în ea truda unui reporter special trimis în iad. Iar umanitatea dumneavoastră, scumpe domnule Blecher, mă copleșește și îmi dă speranță.
Imagine din filmul „Inimi cicatrizate”, în regia lui Radu Jude
Mă suspectez zilnic de cel puțin o sută de maladii, toate mortale. Citindu-vă, bineînțeles că mi se face rușine de această ipohondrie (desigur justificată).
Scumpe domnule Blecher, citindu-vă, sunt cuprins și de groază și de încântare. Cunosc bolile din realitate și cunosc și cumplitele boli care vor urma, căci nu au cum să nu urmeze. Am citit mii de cărți și am luat act de mii de feluri de a privi către viață și către moarte. Degeaba! Nu sunt pregătit pentru a îndura nici viața, nici moartea.
Iar acum vă recitesc pe dumneavoastră și mă simt așezat pe o masă în așteptarea unui diagnostic crunt, mă simt cuprins de o dragoste care se poate simți chiar și dincolo de învelișul de carne, traversez ani într-un sanatoriu…
Și mai ales, mai ales!, inima îmi zvâcnește la frumusețea poeziei pe care o lăsați în cronica suferinței dumneavoastră abia deghizată în viața tânărului Emanuel.
Uite, scumpe domnule Max Blecher (aș fi vrut să vă pot spune, ca apropiații, Maniu), o frază, o frază simplă ca aceasta – După-amiaza își reluă în odaie scurgerea ei inutilă și tristă – care rezumă tristețea ineluctibilă a zilelor de boală mi se pare îndeajuns ca să salveze din umanitate, din întreaga umanitate, însăși sufletul.
Omul este o ființă cumplită, v-ați săvârșit prematur și nu ați apucat să aflați toate ororile pe care ni le-au lăsat în istorie contemporanii dumneavoastră, dar tot om sunteți și dumneavoastră, și asta îmi e, cumva, de-ajuns ca să cred că totuși omul merită să existe.
Tot om sunteți și dumneavoastră, în literatură, și în realitate, un poet capabil să vadă cum se aprind cu flăcări purpurii geamurile unei mansarde în amurg.
Scumpe domnule Max Blecher, Inimi cicatrizate nu este o carte pe care să o poți cântări ca pe altele. Ea este excepțională în cel mai intim grad. V-aș scrie puțin dacă m-aș arăta, ca atâția, îndatorat că ne-ați lăsat această capodoperă.
Pentru că nu e niciun cuvânt care să o poată exprima, voi lăsa aici – în loc de orice altă încheiere – tăcerea mea solidară cu toți cei care au văzut vreodată un oraș ca un vapor care se scufundă și dispare în întuneric. Tăcerea, așadar.
Cartea „Inimi cicatrizate” (ediție îngrijită de Marieva Ionescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2016.
Scumpe domnule Blecher, nu știu și nu pot nici eu să înțeleg de unde v-ați luat forța de a scrie Inimi cicatrizate. Găsesc în ea încrederea și disperarea cu care un naufragiat aruncă o sticlă în mare. Găsesc în ea truda unui reporter special trimis în iad.
