Scurte vederi din oraşele lui Andrei Crăciun
https://www.ziarulmetropolis.ro/scurte-vederi-din-orasele-lui-andrei-craciun/

La Bookfest, se lansează duminică, 1 iunie, începând cu orele 15.30, la standul Editurii Humanitas, volumul „Baricadele”, scris de colegul nostru Andrei Crăciun. Vor vorbi, la lansare, publicistul Radu Paraschivescu şi actorul Florin Piersic Jr. “Baricadele” adună o mică parte din publicistica autorului din ultimii opt ani.

Un articol de Petre Ivan|29 Mai 2014

Volumul apare în colecția “Eseu”, căci nu s-a putut încadra în rigorile explicite ale unei colecții de “Jurnalism”.

Cartea este structurată pe cinci capitole – “Unele autobiografii” (dedicat lui Radu Cosașu), “Revoluțiile mele” (dedicat lui Scott F. Fitzgerald), “Colțul roșu” (dedicat lui Ioan Chirilă), “Anii din anticameră” (dedicat Virginiei Woolf) și “Celelalte autoportrete” (dedicat lui Geo Bogza și Brunea-Fox).

Fiecare dintre acestea ascunde o poveste care poate fi spusă și care va fi cândva spusă. Ultimul dintre ele este o sumă de note de călătorii. Sunt prezentate aici întâmplările care l-au purtat pe ziaristul Andrei Crăciun din China în Chile și din Chile în Cuba.

Gazetarul face din orașele prin care a trecut orașele sale. Iar dacă orașele ar putea deveni oameni și astfel deveniți s-ar așeza vreodată în fața unei oglinzi, riscă să nu se mai recunoască. Dar până atunci, e poate mai bine să-l credem pe Andrei Crăciun când ne scrie Tel-Avivul, Florența, Bruxellesul, Havana, Lima, Santiago de Chile, Verona, Istanbulul, Londra, Catania, Salonicul, Veneția, Tenerife, Roma, Barcelona, Dublinul, Parisul, Praga, Berlinul, Amsterdamul și încă altele.

Tel-Aviv

Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – “Nocturnele” lui Chopin în intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască mort la 95 de ani, la Geneva, în Elveţia. Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.

Florența

UNESCO a declarat centrul istoric al Florenței patrimoniu mondial încă din 1982, încă înainte să mă nasc. Nu era nevoie să am această informație. Nu îmi trebuie mai mult de un apus de soare peste râul Arno ca să declar Florența, fără să mă consult cu nimeni în prealabil, cel mai frumos oraș din lume. Privesc în jur, pe jumătate nebun, și Toscana întreagă mi se suie la cap ca un vin, probabil vechi.

Bruxelles

Bruxellesul, noaptea: ticăloși care trăiesc în costume, pe ploaie, îmbătați de bere, cu cravatele în pumni, domnișoare cu tocuri moderate, încercând să uite perfecțiunea din minunata lume nouă tocmai în cârciumă, la Delirium. Așa.

Havana, ora 11.00, ziua

11.00. Pe la terase încep să vină formațiile. Au stat până dincolo de miezul nopții, iar acum se întorc pentru prânz. Bărbații își desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerăbdarea cu care ai dezbrăca o iubită, fetele lasă să le cadă din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, și stau, așa, desculțe, pe asfaltul care e încins la temperaturi încă suportabile.

Havana, la ora 12, tot ziua

12.00. Bătrânii se dau mat unii pe alții, cu nebunii, prin parcuri. Înainte să fie a fraților Castro, Cuba a fost a lui Capablanca.

Lima

Ajung uşor să mă gândesc la paradis. Deşi iadul e unul, paradisurile sunt multiple – o aflăm dacă întoarcem cuvintele lui Tolstoi pe dos, cum trebuie uneori să şi facem, ca să suportăm realitatea. Uite un quechua! Trece indiferent pe lângă mine, în urma paradisului personal. Mă gândesc iar la Ostap Bender.

Eu am palmierii mei, aici, în Lima. Eu am palmierii mei! – ce frază! Dacă aş putea trăi în prezent, în această zi de luni, orele 16, v-aş putea scrie în cunoştinţă de cauză despre cum e să ai palmierii tăi. Nu pot. Ce bine ar fi să fie acum o duminică!

baricadele

Santiago de Chile

Nu este o dimineaţă portocalie, nu e nici măcar roşie ca remuşcarea, e o dimineaţă de vară, dincoace de Ecuator, sunt 30 de grade minunate la umbră, difuzoarele revarsă versurile formaţiei Rafaga. E o coincidenţă care îmi dă speranţă. Ştiu aceste versuri, pe ele am învăţat perfectul simplu în limba spaniolă, la Institutul Cervantes, pe când nu se mutase încă lângă Cişmigiu.

„Mă minţişi şi apoi mă părăsişi, îţi bătuşi joc de marea mea iubire”. Îmi port din nou părul lung şi mă simt iar tânăr, le fredonez şi, pare ireal, dar nu e!, barmaniţa mă invită la dans. Dansez cu barmaniţa.

Port un tricou cu bretele inutile, barmaniţa mă plesneşte cu elasticul bretelei care îmi şerpuieşte pe spate şi râde. Ra-fa-ga! Cumpăr o apă plată, o plătesc cu o hârtie de o mie de pessos, pe care zâmbeşte, pe sub mustaţă, însuşi don Ignacio Carrera Pinto (militar şi erou chilian, 1844-1882).

Sunt într-o berărie din Santiago de Chile. Nu am putut dormi. Nu fusul orar e de vină, m-a paralizat această realitate: am ajuns în America de Sud.

Am întârziat pe străzi. Am vrut să văd cum trăieşte Santiago noaptea, ce inimă are oraşul acesta, despre care ştiam totul înainte de berăria aceasta. Acum nu mai sunt sigur de nimic.

Verona

Este incinerat, în ziua când ajung în oraş, Giovanni Stizzoli, 91 de ani. Informaţia e publică, se află pe un afiş tipărit, nu virtual, în centru. Nu îl cunosc pe domnul Stizzoli, dar mi-ar fi plăcut să îl văd pentru prima şi ultima oară. Nu ştiu dacă a fost un profet sau un bărbier, dacă a avut chipul unui ucigaş sau al unui filosof, poate chiar al unui clasic, nu ştiu.

Era ceva: un străin ajunge într-un oraş şi se duce la prima ceremonie funerară la care se poate duce, apoi cere să i se aducă vin şi să i se cânte muzică, fiindcă viaţa, blestemata!, continuă. L-au incinerat dimineaţa, la o oră imposibilă. Străinul care sunt nu s-a dus.

Istanbul

Nu am plecat spre Istanbul la începutul anilor ’90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales că eram în şcoala primară pe atunci. Când te-ai născut în anii ’80, ca mine, copilăria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce să mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite că treceau anii şi tot ţineam vestul. Ce Istanbul?!

Mă aşteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Îmi renegasem copilăria (naivităţi!) şi îi dădusem deja toată dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lăsat în urmă doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist ştiinţific. Mă apăra istoria însăşi! Stăteam încă de veghe la porţile Vienei, trăiam previzibil între un clişeu şi o prejudecată. Pe scurt, eram un dobitoc.

Londra

Londra tânără, aşa e: dincolo de morală şi de convenţii. Bunăoară, în Soho găseşti orice: cluburi colosale pentru toţi şi pentru fiecare, baruri speciale pentru lesbiene tinere şi confuze, gay care umblă în chiloţi şi cu coroane mari, regale, pe cap, pendulând între petreceri punk deocheate. Fumează, tutun sau ierburi relativ tolerate, în faţa cârciumilor.

În Londra, fumatul e interzis în toate localurile. Nu insistaţi. N-are rost. Englezii ştiu să-şi respecte regulile. Acum, clişeul: cine s-a plictisit de Londra înseamnă că s-a plictisit de viaţă. Toate barurile, toate, sunt pline de bere, de oameni morţi de beţi şi foarte vii. Soho e o nebunie, vintage şi futurist în acelaşi timp. Şi, da, la treizeci şi cinci de ani eşti bătrân, dar chiar nu contează.

Roma

Roma – acolo s-au strâns cândva toate visele, toate orgoliile oamenilor, toată încrederea lor că viitorul va fi, trebuie să fie, orbitor. Există, desigur, mult sânge în povestea aceasta, şi nu doar la zidurile Colosseumului. Roma este colina cea mai înaltă pe care a urcat omul – înaltă, dar tot colină. Omul, care de mii de ani, n-a urcat, totuşi, niciun munte, deşi se amăgeşte. Pe scurt, dar nu definitiv: Roma e Capela Sixtină a acestei lumi.

Barcelona

Barcelona izbucneşte ca o primăvară, ca o aprindere de inimi. În zori, când braseriile încă dorm, caravelele descarcă frumuseţe în port, florile din Muzeul Miro înnebunesc şi îşi aruncă petalele în aer, nesfârşitul Colon veghează oraşul ca un sfânt aprig, înconjurat de leii săi, pe degetar are un nor şi orizontul i se aşază cuminte la picioare.

Paris

Parisul meu miroase a brânză de capră şi a fantezie, fanteziile domnului Walter Disney, şi altele. Parisul e un arc pe sub care trimful, chiar şi el, trece, e asfaltul încins, torturat de tocurile celor care se grăbesc spre Galerii, să cumpere, să cumpere, să cumpere.

Parisul e un sentiment care nu poate fi cumpărat. Ştiau asta şi Humphrey Bogart, bărbatul pentru care s-au inventat papionul, pardesiul, pălăriile, briantina, dacă nu şi cinematograful, şi Ingrid Bergman, femeia pentru care s-au inventat zâmbetul, bijuteriile simple şi perfecte, cântecul negrului şi bătrânului Sam.

„Vom avea întotdeauna Parisul”. Propoziţia aceasta ar putea ţine loc de Constituţie, când Dumnezeu o va lua de la capăt cu Adam şi Eva, în trecerea timpului.

Praga

Aşa e Praga, de o frumuseţe care aproape doare. Praga, cu statuile ei aurite, cu turnurile care provoacă şi, în acelaşi timp, cer îndurare cerului, Castelul, undeva departe, Vâltava, aici aproape, Vâltava, ca o oglindă în care se privesc, cochete, clădiri în toate stilurile pe care le-au gândit vreodată arhitecţii.

Praga mângâiată de Podul Carol şi vegheată de Catedrala „Sfântul Vitus” în zare, în grandoarea ei gotică, o promisiune eternă că Raiul chiar există. Praga, cu uliţele ei pietruite şi încâlcite, bântuite de Kafka, cu pieţele largi şi cel mai impunător cartier evreiesc din Europa.

Amsterdam

Amsterdamul meu a fost un amestec de uimire, încântare şi silă. Olandezii ştiu să se îmbete şi să danseze, îşi fac nevoile în public, nu poartă perdele la geamuri. Sunt un fel de barbari rataţi. Au construit, cu inteligenţă, o societate deschisă, complexă şi tolerantă acolo unde alţii s-ar fi mulţumit cu o mlaştină. Bisericile lor sunt gigantice şi goale. Lângă locurile unde femei tinere şi bătrâne, de toate rasele, îşi expun, în vitrine, sexul. Aşteptând, fardate şi obosite, clienţii.

Citiţi textele publicate de Andrei Crăciun în Ziarul Metropolis

 

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

14
/01
/19

„Anul Cărții” se deschide cu o conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești. Programată pe data de joi, 17 ianuarie 2019, începând cu ora 10.00, la Salonul de Carte „Luceafărul” (Bulevardul Unirii nr. 10), conferința își propune să îi reunească pe specialiștii în comunicare din editurile autohtone.

07
/01
/19

Cartea „Între prieteni“ (traducere din limba ebraică de Marlena Braeșter) a apărut la editura Humanitas fiction în anul 2013. Amos Oz a murit la Tel Aviv pe 28 decembrie 2018.

23
/12
/18

Romanele din seria Fantasy „Pisicile războinice”, semnată de Erin Hunter, s-au situat și anul acesta pe primul loc în preferințele publicului. Cele mai vândute titluri din portofoliul Grupulului Editorial ALL fac parte din domenii variate, de la literatură la dezvoltare personală și medicină.

22
/12
/18

Editura Litera a anunțat lista celor mai vândute titluri din 2018. Printre acestea, „Povestea mea”, de Michelle Obama, și „Ordinea de zi”, de Éric Vuillard (Prix Goncourt).

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

Page 1 of 8712345...102030...Last »