Miercuri, 9 aprilie, Institutul Francez vă invită la o seară dedicată lui Alex. Leo Şerban. Evenimentul va începe la 19,30, în Atriumul Institutului, cu un cocktail, urmând ca de la ora 20 să aibă loc proiecţii şi discuţii legate de opera lui Alex. Leo Şerban, în sala Elvire Popesco.
Un articol de Petre Ivan|8 aprilie 2014
Născut pe 28 iunie 1959, la Bucureşti, Alex Leo Şerban a fost cel mai popular critic de film român până la retragerea sa din activitate, în 2009. Membru fondator al revistei „Dilema (veche)”, Alex Leo Şerban a comentat viaţa cinematografică şi culturală autohtonă timp de aproape trei decenii. A încetat din viaţă pe 8 aprilie 2011, la vârsta de 51 de ani.
Citiţi şi Alex. Leo Şerban: „Cinemaul este mai bun decât realitatea“
Ne-am gândit să completăm acest articol, oarecum omagial, cu un mic fragment din scrierile/scrisorile/cronicile/eseurile/interviurile/entuziasmele pe care a.l.ş le-a lăsat în urma sa. A fost imposbil de ales unul singur, aşa că am extras aproape la întâmplare, cu ochii larg închisi, o Scrisoare din Lisabona trimisă de Leo numeroşilor săi prieteni prin intermediul Liternet , în urmă cu aprope 4 ani (mai 2010).
Scrisori din Lisabona (3)
„Dragii mei,
vă scriu „la comun” pentru că noi formăm, de fapt, o reţea: reţeaua „Lisabona – lanţul slăbiciunilor”:)
Cu Chiri (Mihai Chirilov, n.n) am descoperit oraşul, în trecere, cîţiva ani la rînd – începînd cu sfîrşitul anilor 90 -, cînd de la Cannes mergeam la un mic festival din Algarve, în sudul Portugaliei, schimbînd trenurile după cum urmează: o dată la San Sebastian (oraş minunat, în care am şi stat după aceea – invitaţi fiind la un festival de film „de groază şi fantastic”), coborît dimineaţa la Lisabona de unde luat – spre prînz – vaporul pînă pe malul celălalt al Tejo-ului, de-acolo iar tren, schimbat nu mai ştiu unde (dacă-mi daţi o hartă vă spun) şi, în fine, ajuns pe la 6 seara la Portimao – unde, de regulă, nu ne aştepta nicio maşină din partea festivalului, în ciuda asigurărilor repetate, aşa că luam un taxi.
„Inginerul” acestor combinaţii de festivaluri a fost Chiri, fireşte, care găsise o broşură cu datele tuturor festivalurilor – de la Clermont-Ferrand, cred – şi, cu pixul pe hîrtie, făcea conexiuni: deci ăsta se termină în data de, aşa că am putea continua cu ăstălalt, care începe în data de, iar de-acolo… Practic, am fi putut s-o ţinem aşa year round, sărind dintr-un festival într-altul. Din păcate, mai trebuia să şi lucrăm (cred că ajunseserăm, totuşi, cam la 10-11 festivaluri pe an!).
(…)
Nu-ncetez să mă minunez de frumuseţea acestui loc – care nu are nimic bombastic sau strivitor, dimpotrivă: cînd vezi toate magazinaşele, prăvăliile, atelierele de reparat/cumpărat orice – de la pantofi la fermoare şi piese de schimb -, lucruri pe care le aveam şi noi pînă nu demult, grupate în zona Bărăţiei sau „la Predoleanu”, înţelegi că farmecul vine mai ales din faptul că oraşul ăsta nu şi-a pierdut firescul lucrurilor mici şi că păstrează vechiul aşa cum e el, vechi – eventual consolidîndu-l la temelie!
Cu trotuarele pavate cu mici romburi neregulate, cu tramvaiele de la-nceputul sec. XX (imposibil să fie aceleaşi, probabil că se construiesc în continuare pe acelaşi model), cu şinele rămase-n caldarîmul pietruit chiar şi cînd nu mai trec tramvaie pe-acolo şi cu „Elevatorul” Santa Justa un fel de Tour Eiffel lusitan (mărturie a unei „revoluţii tehnice” după care eu, unul, mă topesc pentru că a prins patină), Lisabona este tot aşa cum o ştiţi, adică de vis. Iar ce e îmbucurător e că, de cîte ori te întorci, vezi că visul e-acelaşi – normal, că doar nu poţi „îmbunătăţi” ce e perfect…
E ca un fel de cinema care merge nonstop.”
* * * * *
Foto: Lumea lui Leo by Pantacruel
