INTERVIU Serban Tomsa (ep.3): „Marquez n-are dreptate, iubirea e doar o iluzie”
https://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-marquez-n-are-dreptate-iubirea-e-doar-o-iluzie/

În cea de-a treia parte a interviului cu Şerban Tomşa veţi afla alte poveşti din viaţa scriitorului, printre care una despre o iubire secretă şi alta despre prieteniile trainice legate în armată cu personalităţi din lumea teatrului de astăzi.

Un articol de Constantin Piştea|29 mai 2014

– Spuneţi că nu vă place să comandaţi sau să fiţi comandat. Sigur aveţi ceva interesant de povestit în legătură cu experienţa dumneavoastră militară… Îndrept „reflectorul” spre această zonă şi pentru că aţi amintit de Radu Aldulescu şi al său roman deosebit, „Amantul Colivăresei”.

– Cu toate că am avut o tinereţe rebelă, când am simţit din plin libertatea de a trăi, sunt un tip prietenos şi încerc să le fac pe plac celorlalţi, în limitele decenţei şi ale unei demnităţi neafişate ostentativ. Dar nu-mi place să comand, să fiu şef, să-i abat pe oameni de la linia propriului comportament. Nu agreez mai cu seamă umilirea unui om de către alt om. De aceea nu-i suport pe aroganţi. E singura categorie de oameni cu care nu mă împac. Cum să zic, am antene speciale pentru ei, îi simt de la distanţă şi fac alergie. Nu mă pot abţine să nu-i ridiculizez. La rândul lor, ei mă urăsc instantaneu, fără să apuce să mă cunoască bine. Totuşi, armata e altceva: ordine, disciplină, armonie în acţiune. Am trăit acolo câteva momente comice, valorificate în „Gheţarul”. Nenorocirea e că în perioada respectivă aveam o depresie puternică pe care o făcusem în ultimul an de liceu.

30 de ani m-am gândit la o fostă colegă de clasă şi am visat-o

Fusesem îndrăgostit de o colegă de clasă căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul! De la ea a pornit construcţia personajului Ioana/ Sevghin, din „Călugărul Negru”. Secvenţele relatate la paginile 30-33 se referă la perioada respectivă, numai că Mariana cea reală nu avea înfăţişare de asiatică, aşa cum au Ioana şi Sevghin, ficţiunile mele. Dar eram fascinat şi bolnav de fata aceea. Ultima dată am văzut-o în 1976, în timp ce eram în troleibuz şi mă îndreptam către Facultatea de Litere, unde urma să dau examen de admitere. Am văzut-o plimbându-se pe trotuar, în zona Cotroceni, în compania unui alt fost coleg de clasă, pe care îl chema, ce ironie, Şerbănoiu. Aproape 30 de ani m-am gândit la ea şi am visat-o, iar când eram foarte bolnav, imaginea ei îmi apărea, ca o fantasmă, în faţa ochilor. Între timp, am aflat mai târziu, M. s-a căsătorit cu un băiat provenit de la ţară. Are o fată şi un băiat mari şi la casele lor. I-am descoperit pe Facebook, iar cu el m-am împrietenit. Nu e mică lumea asta?

Marquez n-are dreptate, iubirea e doar o iluzie

La un moment dat, m-am trezit însă că nu-mi mai amintesc vocea ei, mersul, chipul. Cămara sufletului meu, în care o ţineam pe M. ca pe o prinţesă egipteană – am dragostea-in-vremea-holerei1o fixaţie cu Orientul! – , era goală, goală, goală. Nu mai simţeam nimic pentru ea. Nici măcar cenuşa arderilor de odinioară nu se mai păstrase. Nu e adevărat că iubirea este eternă. E doar o iluzie. Numai Marquez reuşeşte să ne convingă, în „Dragostea în vremea holerei”, că lucrurile stau altfel. (Am încercat să salvez povestea asta de la moarte în „Călugărul Negru”.) Aşa că am început armata – în Câmpulung Muscel, la vânători de munte – într-o stare de amorţeală bolnavă. Eram ca o insectă prinsă în plasa unui păianjen. Abia mă mişcam şi auzeam comenzile ca printr-un perete de vată.

După ce se dădea stingerea, mai trecea o oră până adormeam, dar numai dacă foloseam somnifere. Noroc că a trebuit să mă operez de apendicită – evoc momentul în „Călugărul Negru” – şi am rămas veselar, la bucătărie, alături de viitorul regizor Tompa Gabor şi de un poet talentat, care însă nu s-a realizat, Ivan Gheorghe. Eram filologi, istorici – am văzut că Eugen Bola, unul dintre ei, este acum prefect de Constanţa, iar Dan Falcan, alt camarad, a ajuns directorul  unui mare muzeu bucureştean! –, filosofi, actori şi regizori. Dintre toţi, regizorii s-au împlinit la nivelul posibilităţilor lor: Dominic Dembinski, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză.

Ce nu se uită din armată

Să amintesc în fugă lucrurile frumoase care mi-au rămas din armată: prietenia cu Marin Neagu, Tompa Gabor, Ivan Gheorghe, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Liviu Papadima şi Doru Mareş; figurile luminoase ale locotenetului-major Emil Dângeanu şi maiorului Arvatu; camaraderie trăită pe viu, în cele mai grele momente; munţii care ne vegheau de dincolo de dealurile Câmpulungului Muscel; luna verde, strălucind în fiecare dimineaţă, pe un cer roz.În ceea ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am înţeles acest lucru. Eram uimit.

Iată cum începe un articol pe care i l-am dedicat: „El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda: aceeași mână grea, același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria și îngerii, în cărțile acestui romancier găsim numai reacție umană.” Să ne bucurăm că el trăieşte şi scrie sub ochii noştri. Cum spuneam şi mai înainte, el a făcut istorie literară în stil mare. N-am înţeles de ce, la valoarea lui, nu s-a impus imediat. Criticii au ezitat, s-au bâlbâit până ce s-au decis să-l accepte. Apoi s-au entuziasmat. Probabil că articolele lui Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat au fost decisive în evoluţia receptării sale critice. Sunt fericit că îl cunosc şi mă bucur de prietenia lui. Datorez asta doamnei Mădălina Ghiu, care mi l-a prezentat în redacţia editurii Cartea Românească. Avem o însuşire comună: nu suntem invidioşi, ne place să recunoaştem şi meritele altora.

Buzura, Brumaru şi Cărtărescu…

De la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală: la cât talent, atâta caracter. Mă

Emil Brumaru

Emil Brumaru

refer, fireşte, la el, nu la mine. Revenind la faptul că el nu s-a impus instantaneu, cum ar fi meritat, mă gândesc că subiectivitatea este de acceptat în cazul unor prozatori, dar nu şi în situaţia în care eşti critic literar. Nu e normal ca în peisajul literar să existe numai prietenii tăi. Când făceau critică de întâmpinare, Nicolae Manolescu şi Valeriu Cristea nu ţineau cont de relaţiile personale. Augustin Buzura era un doctor obscur, când Valeriu Cristea a scris despre el în „România literară”. Emil Brumaru era medic la Dolhasca şi nu-l impresiona deloc, bunăoară, pe Mihai Ursachi, însă asta nu l-a împiedicat pe Manolescu să-l promoveze ca pe un mare poet.

Când Cărtărescu a citit prima dată în „Cenaclul de Luni”, liderii de atunci ai grupului – viitorii lui prieteni – au sărit să-l sfâşâie, dar acelaşi Manolescu le-a închis gura, în final, demonstrând în mod strălucit că este un mare poet. Şi sunt atâtea şi atâtea cazuri de scriitori scoşi la lumină tocmai de atitudinea verticală şi fermă a unor critici literari de mare forţă. Păi, să stea, în zilele noastre, un romancier în Dolhasca, naiba ar mai auzi de el? Ar fi mort şi îngropat de la prima carte. La Valeriu Cristea şi la Nicolae Manolescu se uita toată lumea literară ca la nişte oracole. Sunt şi azi profesionişti care nu analizează o carte din perspectiva unor interese de grup ori personale.

Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine

Nu sunt un tip prăpăstios, nu văd conspiraţii nicăieri. Dacă un critic tace ostentativ după ce îi trimiţi o carte, înseamnă că nu i-a plăcut şi cu asta basta. E mai bine să nu spună nimic, decât să te desfiinţeze în numele unor estetici inventate ad-hoc şi invocate la momentul oportun. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte mulţumit cu statutul meu. Sunt scriitor şi asta e totul pentru mine. Sunt fericit din acest punct de vedere. Nu mă consider nedreptăţit – ba dimpotrivă! – nu sunt frustrat, nu agreez premiile şi gălăgia făcută în jurul cărţilor.

Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a crea viaţă şi personaje care se mişcă pe pagină, sub ochii tăi? Nu ştiu însă dacă nu este o greşeală să faci direcţie literară din propriile gusturi. Ce ne place e valoros, ce ne displace e zero. De unde până unde? E o vanitate nepotrivită, ca să zic aşa. Ei, stilul lui Aldulescu n-a fost pe placul unora şi specialiştilor le-a trebuit o vreme să-şi adapteze/regleze capacitatea de receptare a textelor puternice ale prozatorului. De ce să nu acceptăm că sunt cărţi de valoare care nu sunt pe gustul unora dintre noi? Şerban Cioculescu spunea că minte acela care spune că a citit cu uşurinţă „Ulise” de Joyce şi că i-a plăcut în întregime.

(va urma)

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com.

Foto cu Serban Tomsa şi Călugărul negru – arhiva personală

20
/03
/13

În numărul de primăvară, Esquire România a adunat într-un dosar lecţii de viaţă de la oameni din „Categoria grea“. Printre ei, regizorul Alexander Hausvater, actorul Sean Penn, scriitorii Salman Rushdie şi Jonathan Coe. Iată ce putem învăţa de la aceste personalităţi

06
/03
/13

Ilinca Goia împlineşte astăzi 44 de ani şi 20 de ani de carieră. Şi în fiecare zi îşi împlineşte visul de a fi pe scenă, chiar dacă joacă în teatrul instituţionalizat, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Metropolis sau într-un teatru-cafenea din Centrul Vechi

18
/02
/13

Publicaţia „Variety“ a scris că „Luminiţa Gheorghiu reuşeşte un veritabil tur de forţă“ în filmul „Poziţia copilului“. „The Hollywood Reporter“ a plusat, spunând că actriţa „străluceşte în rolul unei mame posesive ce începe să se precipite atunci când fiul ei adult accidentează un copil“. Regizorul Cristi Puiu crede că Luminiţa Gheorghiu ar merita un Oscar, […]

11
/02
/13

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Într-o după-amiază întunecată de ianuarie am ajuns la Teatrul Apropo, un nou spaţiu neconvenţional al teatrului independent, unde talentele actoriceşti şi regizorale se conturează în voie. Astfel, am văzut piesa Night on Earth de Jim Jarmusch în regia lui Dragoş Muşoiu, din a cărui distribuţie face parte Alexandru Bogdan (27), a cărui […]

04
/02
/13

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Diana Iarca (25 de ani) este actriţă la Teatrul Notarra din Bucureşti şi creatoarea primei piese de teatru despre binecunoscuta reţea de socializare, intitulată Feisbuc. Absolventă a Liceului de Arte din oraşul Buzău, secţia actorie, Diana Iarca explică alegerea facultăţii cu acelaşi profil: “Am dat la facultatea de teatru fiindcă nu am […]

28
/01
/13

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ionuţ Niculae (20 de ani) este unul dintre actorii din distribuţia filmului „Rocker” regizat de Marian Crişan, care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la San Sebastian în septembrie 2012, film care în România va avea premiera pe 23 februarie. Tânărul actor entuziast şi dedicat meseriei, pentru care se […]

04
/01
/13

Deşi extrem de ocupat, Dan Lungu a avut amabilitatea de a îmi rãspunde la câteva întrebãri legate de parcursul literaturii în România. Scriitorul a deschis porṭile artei larg pentru toṭi cei care doresc sã afle câte o pãrticicã din marele univers al creaṭiei.      Andrada Vãsii: în primul rând felicitãri pentru selecṭia de la […]

19
/12
/12

Leonard Ancuṭa face parte din literatura tânãrã- de pluton. Diferenṭa constã în mesajul sãu- a pãrãsit plutonul şi a ieşit în faṭã. Elegant. Cu succes. In bãtaia opiniei cititorului. A avut amabilitatea de a vorbi despre cel mai rapid roman, la a cãrui scriere a participat, dar şi despre mesajul catarhic al artei, despre cititori, […]

04
/12
/12

Compozitorul George Balint a fost prezent de curând la Bruxelles, în cadrul Festivalului „World Music Days”cu lucrarea „Din demult” cântată de reputatul ansamblu coral „Aquarius”,  dirijat de Marc M. De Smet.   J. F. : Ce ar trebui să ştie orice ascultător despre compoziţia dumneavoastră „Din demult” ? George Balint: Se pleacă de la ideea […]