CRONICĂ DE FILM La concurenţă cu al „Al doilea joc” (2014) al lui Corneliu Porumboiu, „Țara moartă”, noul film al lui Radu Jude, este probabil cel mai radical şi anti-spectacular documentar românesc post-2000. O operă cinematografică ambiţioasă formal şi polemică prin subiect.
Un articol de Ionuţ Mareş|30 iulie 2017
Cu acest nou film, documentarul „Țara moartă” (2017), prezentat în luna iunie la TIFF și inclus în secțiunea „Signs of Life”, dedicată cineaștilor inovatori, a Festivalului de la Locarno din august, Radu Jude marchează cea mai semnificativă schimbare de stil și de preocupare tematică dintre toți regizorii Noului Val.
Semnele erau vizibile încă de la „Aferim!” (2015), care făcea trecerea de la cinema-ul realist și doar vag politic de până atunci (de pildă, critica blând-comică a societății de consum, în „Cea mai fericită fată din lume”) la un cinema îndreptat spre aspecte puțin discutate din trecut, autoreflexiv și în căutarea unui stil care face puține concesii gustului popular.
În 2016, „Inimi cicatrizate”, adaptare după scrierile lui M. Blecher, consfințea această transformare, care aduce, invariabil, și o scădere a numărului de potențial spectatori. Un film, de asemenea, extrem de ambițios ca structură și formă, prin cadre fixe și lungi, planuri îndepărtate, joc actoricesc antinaturalist, inserturi de text, elemente de dedramatizare.
Însă latura sa politică – discutarea situației evreilor în perioada interbelică – era mai curând secundară și inofensiv redată, în special prin câteva dialoguri între tinerii de la sanatoriul în care este îngrijit protagonistul bolnav de tuberculoză osoasă. Şi se împletea cu interesul pentru aspectele comic-ridicole ale existenței – în acest caz, coexistența bolii și a dorinței de a duce o viață obișnuită.
„Țara moartă” reprezintă trecerea la un alt nivel în cinema-ul Radu Jude. O etapă în care stilul devine tot mai experimental, iar conștiința politică tot mai acută. Este primul său documentar și cea mai radicală operă cinematografică a sa de până acum. Pare că noul discurs și-a găsit cea mai potrivită cale de exprimare: filmul eseu de nonficțiune, în care satira și farsa lasă loc tonului grav.
Regizorul a vorbit deseori în interviurile și aparițiile publice din ultimii ani despre o preocupare tot mai mare pentru lucrurile ascunse din istoria României (robia romilor, antisemitismul, masacrarea evreilor), iar referințele sale cinefile recente provin în special din zona unui cinema avangardist şi experimental sau, în orice caz, un cinema îndepărtat de mainstream-ul festivalier.
Prin urmare, „Țara moartă” vine ca o încununare a acestor noi orientări. Caracterul său polemic la nivel estetic este dat de însăși structura sa: filmul, care are o durată de 80 de minute, este construit exclusiv dintr-un montaj de fotografii realizate între 1937 și 1947 de Costică Acsinte, fotograf care în anii `30 și-a deschis propriul studio la Slobozia și a cărui operă constând în mii de instantanee este acum disponibilă, în variantă digitalizată, pe un spectaculos și detaliat site.
Fiecare din cele câteva sute de fotografii alese, prezentate în ordine cronologică (multe au data inscripționată pe ele), este lăsată mai multe secunde pe ecran, pentru a putea fi studiată atent de privitor. Sunt fotografii cu oameni ai vremii, realizate atât în studio (cu diverse fundaluri și puneri în scenă), cât și în locuințe sau curți (de sărbători sau cu ocazia altor evenimente importante; cu copii, părinți, soldați, femei pozând în ipostaze cochete etc).
Așa cum era obiceiul, oamenii se uită direct în aparatul de fotografiat (și, implicit, spre cei care îi vor privi în viitor). Readuse în atenție și puse pe marele ecran, într-un efort de dezgropare cu adevărat a unei „țări moarte” (sau, mai curând, uitate, atunci când nu este idealizată), fotografiile au un impact puternic. Și reprezintă fereastra prin care spectatorul de azi este invitat să privească în istorie, la strămoșii săi nu foarte îndepărtați. Să le intuiască felul de a fi, din chipuri, poziții ale corpului, haine, accesorii și scenografie.
Însă această incursiune vizuală aproape antropologică în trecut nu oferă decât un prim strat în multitudinea de semnificații pe care le etalează filmul. A doua provocare pe care o lansează regizorul este prin construcția coloanei sonore.
Pe de o parte, Jude folosește fragmente din aceeași perioadă din jurnalul unui medic scriitor evreu, Emil Dorian, care consemnează cu o luciditate remarcabilă, ce amintește de mult mai celebrul Mihail Sebastian, degradarea treptată, dar irevocabilă, a contextului politic și în special a situației evreilor din România, până la masacrele împotriva lor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și eliberarea iluzorie adusă de venirea sovieticilor.
Fragmentele diaristice dezvăluie un intelectual consternat și umilit, dar care și-a păstrat forța de a înregistra, ocazional, marile transformări din viața socială și politică a țării.
Textele sunt citite, cu voce sobră și uniformă, de Jude însuși, ca o asumare foarte personală a întregului demers cinematografic. E ca și cum cineastul și-ar recunoaște o responsabilitate, ca reprezentant al majorității etnice de acum, pentru ororile trecutului și ar simți nevoia de a se pune cât mai mult în film, dincolo de scenariu și regie. În același timp, eliminarea posibilității de a folosi un actor se înscrie în estetica anti-spectacularului, anti-emoționalului, căreia i se subjugă întregul film.
Pe de altă parte, Jude folosește fragmente audio din jurnale de propagandă ale vremii (inclusiv cântece legionare) și din câteva discursuri celebre ale regelui Carol al II-lea, cu a sa voce inconfundabilă prin tonul ei afectat, și ale mareșalului Ion Antonescu, până la primele materiale de propagandă comunistă.
În îmbinarea acestor trei direcții – oamenii din fotografii, observațiile medicului scriitor și discursurile oficiale – își are sursa și subtitlul filmului, „Fragmente de vieți paralele”. Însă tocmai ideea de existențe paralele este chestionată subtil de Jude prin aducerea împreună a acestor imagini-fotografii, care totodată reflectă discret transformările de mentalități ale populației, și a unei astfel de coloane sonore originale.
În fond, o asemenea suprapunere lansează câteva întrebări fundamentale și tulburătoare. Cât de vinovați au fost oamenii simpli din sutele de fotografii care ne trec pe sub ochi de tot ce s-a întâmplat în România în acel deceniu sângeros, marcat de schimbări istorice tectonice? Erau realmente conștienți de ceea ce se petrecea lângă ei? Erau complici sau victime? Ce ne spun privirile lor de dincolo de moarte? În ce măsură îi putem judeca? Sunt întrebări cu răspunsuri deschise. Și al naibii de dificile.
Dincolo de reușita sa formală, ambițiosul documentar al lui Jude are meritul de a ne pune abrupt și fără menajamente în fața a ceea ce mentalul colectiv ar vrea ocolit sau uitat. Și nu e deloc confortabil.
„Țara moartă” va fi distribuit în cinematografele din România de microFILM, începând cu 25 august.
