CRONICĂ DE FILM Miza celor mai multe filme de epocă, bazate în general pe romane, este de a crea un conflict între moravurile vremii şi secrete intime care, dacă ar fi dezvăluite, ar fi condamnate public.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 ianuarie 2022
Deseori, e vorba de pasiuni erotice mistuitoare care trebuie ţinute ascunse, dar care riscă oricând să dea în clocot şi să provoace dezastre. Întrebarea nu e dacă se va întâmpla asta, ci cum se va ajunge acolo.
Nici „The Power of the Dog” (2021), noul film realizat de Jane Campion, premiat la Veneţia pentru regie, nu face excepţie de la regulă.
Interesant însă la acest gen de filme e să vezi în cel fel sunt puse în scenă încordarea şi jocurile de putere dintre personaje şi tensiunea dintre ele şi mediul social şi comunitatea în care trăiesc.
Iar aici, regizoarea neozeelandeză face o treabă demnă de admiraţie (şi regret că nu mi s-a dat şansa să mă bucur de asta pe un ecran de cinema – chiar e un titlu care are de pierdut, fiind aruncat într-un sistem de distribuţie nemilos cu filmele percepute drept „plictisitoare”, gata oricând să fie abandonate printr-un simplu click şi înlocuite cu ceva mai strălucitor).
Un prieten îmi spunea că filmul i s-a părut „fad”.
Recunosc, aşa poate părea (mai ales văzut acasă), dar asta pentru că regia e una discretă şi cere răbdare.
Ok, sună generic, dar de fapt asta înseamnă că ce se sugerează e mai important decât ce ni se arată, că ce e reprimat e mai puternic decât ce se poate exprima.
Sub calmul aparent au loc tulburări.
Iar asta e în strânsă legătură cu subiectul – avem de-a face cu o lume în schimbare, în care forţa fizică, fie ea reală sau doar afişată de nevoie, e depăşită de ştiinţa de carte şi în care sensibilitatea, de orice fel, nu mai e ceva ruşinos.
„The Power of the Dog” ne spune asta fără a-şi încorda muşchii şi fără a adopta un ton apocaliptic, de film sentenţios despre „sfârşitul unei epoci” (deşi este şi despre asta).
E o acumulare permanentă de gesturi şi fapte mărunte, fără ca ele să fie scoase în evidenţă sau, mai exact, fără să pară imediat că ar fi esenţiale – efectele lor însă se văd mai târziu.
Fiecare din cele patru personaje principale are drama sa, care nu e dezvăluită până la capăt.
Asta şi pentru că Jane Campion evită să alunece prea tare în capcana psihologizării – cea în care orice acţiune trebuie explicată printr-o cauză, ca şi cum simpla observare a unui comportament, cu toate nuanţele sale, nu ar fi suficient de ofertantă.
Deşi pe parcurs cărţile se dau pe faţă, rămâne întotdeauna ceva nespus.
Filmul este disponibil pe Netflix.
