-->

Tim Robbins: Noi, americanii, suntem niște egocentrici
https://www.ziarulmetropolis.ro/tim-robbins-noi-americanii-suntem-niste-egocentrici/

„Filmul „Poziţia copilului”, , regizat de Călin Netzer, a fost foarte tulburător pentru mine. E un film despre întreaga noastră societate, despre cum ieşim dintr-un fel de a trăi şi intrăm în altul, ceea ce pentru unii oameni e imposibil. A fost o onoare să fac parte din juriul care a hotărât premiul pentru acest film.” – Tim Robbins

Un articol de Monica Andronescu|21 iunie 2016

Câștigător al Oscarului și al Globului de Aur pentru rolurile din „Mystic River” și „Player”, Tim Robbins s-a remarcat ca regizor cu producția de succes „Cradle Will Rock”, iar lungmetrajul „Dead Man Walking”, scris și produs el, a câștigat mai multe premii, printre care Academy Award pentru cea mai bună actriță pentru Susan Sarandon și patru premii la Festivalul de Film de la Berlin, precum și o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun regizor și o nominalizare la Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu.

Anul acesta a participat la Sibiu cu spectacolul „Visul unei nopți de vară” jucat de trupa Actors’ Gang, spectacol de la care a și început dialogul, care s-a îndreptat apoi spre teme precum rolul artei în societatea de azi sau puterea filmului în lumea noastră.Cu acest prilej, Tim Robbins a susținut la Sala Thalia o conferință moderată de jurnalistul Cătălin Ștefănescu. 

Despre satiră și parodie

Satira trebuie să te facă să râzi, dar și să te solicite până nu mai poți. Între satiră și parodie există o diferență. La televiziune predomină parodia, nu satira adevărată. Autorul de satire n-ar trebui să fie în grațiile și solda unui partid. Dacă este înseamnă că face ceva greșit. Iar o satiră trebuie să-ți trezească ție, spectatorului, emoții, trebuie să aibă forță și să fie periculos de amuzantă. Se întâmplă adesea ca frica să stârnească râsul. O satiră adevărată trebuie să fie periculoasă, trebuie să fie un atac, o iluminare a unui adevăr incomod. Asta le spun actorilor înainte de a intra în scenă, asta le spuneam și aici înainte de reprezentația cu „Visul unei nopți de vară”, să se gândească la cum spui adevărul în societate, un adevăr din cauza căruia vei fi ucis. Folosim metafore, imagini, elemente de basm, dar toată lumea înțelege despre ce e vorba. Pericolul exprimării, iată arta adevărată.

Despre curaj

Am o mare admirație pentru cei care fac artă în condiții opresive. Am văzut la Berlin tablouri, desene, genți înfățișând oameni ce urma să fie asasinați – o creativitate atât de intensă, atât de plină de speranță la creatori înconjurați din toate părțile de factorul care voia să-i ucidă…

Despre „Poziția copilului” și dezinteresul Americii față de filmul european

Filmul „Poziția copilului”, regizat de Călin Netzer, a fost foarte tulburător pentru mine. Cu cât mă gândeam mai mult la el, cu atât îmi dădeam seama mai clar că e un film strălucit, pentru că în el e vorba despre mult mai multe lucruri decât pare că spune povestea. E un film despre întreaga noastră societate, despre cum ieșim dintr-un fel de a trăi și intrăm în altul, ceea ce pentru unii oameni e imposibil. A fost o onoare să fac parte din juriul care a hotărât premiul pentru acest film. Alte filme românești nu prea văd, deși mi-ar plăcea. Noi, americanii, suntem niște egocentrici. Parcă în America nici nu mai vrem să vedem film european, ca să nu ne aducem aminte că ar trebui să facem filme despre ființa umană, despre luptele ei.

Despre sensul succesului

Acum vreo douăzeci de ani a fost șocant pentru mine să citesc în pagina de cultură a unui ziar american box-office-ul filmelor, adică informații care ar trebui să fie în pagina de business. Dar pagina de cultură era deja parcă o pagină despre cursele de cai, despre cine a câștigat mai mult în weekend și cine în timpul săptămânii. Pe scurt, filmul cu cel mai mare succes e filmul cu cele mai mari încasări – ce atrage cei mai mulți oameni e cel mai legitim, să spunem. Nu cred însă că arta cea mai bună poate atrage cel mai mare număr de oameni la momentul la care e creată. Cum ar fi posibil? Ne ia câțiva ani să înțelegem arta adevărată.

Despre film ca școală despre oameni

Mi-am petrecut copilăria la New York. Fratele meu era cu trei ani mai mare. Sora mea a fost arestată pentru că a participat la protestele împotriva războiului din Vietnam. Am fost o familie catolică, în care toată lumea era împotriva războiului. N-am avut niciodată de-a face cu oameni din armată, de exemplu. Când am început să cunosc oameni care-și slujesc țara, am scăpat de prejudecata despre ei. Unul dintre lucrurile minunate de care ai parte când faci filme este că habar n-ai unde o să fii peste trei luni, să zicem. Într-un fel, filmele sunt o școală pentru mine, un fel în care poți învăța despre oameni, despre ce mai rămâne din om când e torturat etc., despre cum în omul care torturează se ascunde gândul de apăra pe cineva, despre omenescul din oamenii cu care nu poți fi de acord.

Despre terapia prin artă la închisoare

Acolo încercăm să-i informăm pe oameni și să-i reabilităm. Rata de succes e foarte mare. Participăm la un program prin care vrem să-i facem să-și exprime emoțiile, să le împărtășească altora. 25 de artiști lucrează împreună 8 săptămâni și joacă roluri din commedia dellarte: Pantalone, Arlecchino etc. Se machiază, își pun măști, își arată furia, frica, fericirea, tristețea. Dacă ești pe scenă tu, un condamnat, înseamnă că faci ceva important, trebuie să-ți arăți sentimentele și să poți trece de la o stare la alta. Nu te poți pierde în propriile stări. Condamnații sunt încurajați să învețe să-și exprime furia.  În curtea închisorii vezi numai indivizi furioși. După două săptămâni de lucru, se schimbă. Îți spun: Mi-am dat seama că de ani buni port o mască. Nu sunt un om chiar atât de furios. Înăuntrul meu există și fericire, și frici. E emoționant să-i vezi foarte vulnerabili, cu lacrimi în ochi, schimbați, fiecare începând să-și dea seama cât de uman este cel de lângă el. Și toate astea, numai datorită artei.

Despre misiunea artei: a aduce bucurie

La sfârșitul zilei, întrebare capitală e: Cum poți trăi tu liber într-o lume responsabilă, și iubitor, cu toată înțelegerea pentru condiția umană, cu fapte ce aspiră să-i facă un bine cuiva? În ultimă instanță, asta înseamnă libertatea ta. Și, câtă vreme e vorba despre adevărurile noastre, suntem puternici. Și în artă întrebarea e asemănătoare: Cum poți privi în continuare viața în alt fel? În definitiv, poate că cel mai important lucru pe care-l poți face prin artă e să aduci bucurie.

19
/03
/26

Actrița Dorina Lazăr va primi Premiul pentru întreaga carieră în cadrul Galei Premiilor Gopo 2026. Distincția celebrează un parcurs actoricesc definit prin versatilitate, de-a lungul a peste șase decenii, în roluri care însoțesc momente semnificative din istoria cinematografiei românești – de la producțiile populare ale anilor ’80 la cinemaul de autor al anilor ’90 și începutul anilor 2000.

27
/02
/26

În cadrul Lunii Francofoniei, Institutul Francez din România prezintă cea de-a 30-a ediție a Festivalului Filmului Francez, care se va desfășura între 19 și 29 martie 2026, la București și în alte 15 orașe: Arad, Baia Mare, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Pitești, Ploiești, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara.

26
/02
/26

Filmul o are în centru pe Lucia (Marina Palii), un personaj feminin complex, prins între rolurile de soție și mamă și o nevoie acută de libertate. O „vacanță de vis” la Krapets alături de familie și prieteni devine terenul acestei confruntări, care scoate la suprafață greșeli ale trecutului, frustrări reprimate și tot felul de dezechilibre de putere.

25
/02
/26

„De capul nostru” spune povestea unui grup de adolescenți dintr-un oraș mic din România, ai căror părinți lucrează în străinătate. Filmul explorează maturizarea forțată a unei generații nevoite să se descurce singură, surprinzând fragilitatea emoțională, nevoia de apartenență și solidaritatea care se naște între tineri lăsați să-și construiască propriile repere într-un context marcat de absența adulților.

19
/02
/26

Programul Salon des Refusés, dedicat filmelor valoroase rămase în afara circuitului tradițional de distribuție, își găsește o nouă casă la Apollo111 Cinema, unde va continua, în același format curatorial, să aducă în fața cinefililor din București titluri esențiale ale cinemaului de autor contemporan.

04
/02
/26

În cadrul seriei de evenimente derulate sub egida „Calendarului internațional al artelor”, Institutul Cultural Român organizează luni, 9 februarie, de la ora 18:00, la sediul său din Aleea Alexandru nr. 38, o dezbatere dedicată filmului independent românesc, pornind de la un studiu de caz: comedia 3 zile în septembrie, cel mai recent lungmetraj al regizorului Tudor Giurgiu, care a avut premiera mondială marți, 3 februarie, la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam (IFFR), cu sprijinul ICR.

29
/01
/26

Cel mai nou cinematograf de artă din oraș – Apollo111 – se deschide pe 29 ianuarie. Apollo111 Cinema se află în Palatul Universul (Ion Brezoianu 23 – 25, corp B, lângă Cișmigiu) și va avea program săptămânal, de joi până duminică.

26
/01
/26

După un parcurs spectaculos la festivaluri internaționale, Sorella di Clausura ajunge în cinematografele din România pe 6 martie. Actrița Katia Pascariu a primit premiul Boccalino d’Oro pentru cea mai bună interpretare la Locarno, în timp ce regizoarea Ivana Mladenović a câștigat Trofeul Heart of Sarajevo pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film de la Sarajevo.

16
/01
/26

Programul primelor săptămâni va include filme de ficțiune și documentare în premieră, cu un palmares important de premii la festivalurile de profil, dar și o seară dedicată filmelor regretatului regizor Cristian Nemescu și o retrospectivă a primelor filme regizate de Corneliu Porumboiu.

17
/12
/25

„Still Nia”, regizat de Paula Oneț, este un film-portret profund personal, un film-călătorie în teritoriul fragil al memoriei corporale. Între documentar și poezie vizuală, filmul își găsește forța în povestea Ștefaniei – Nia, numele de alint pe care părinții i l-au dat în copilărie –, care începe să-și deschidă trecutul ca pe o rană veche, dar încă vie.