MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film poliţist, vizionabil şi astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.
Un articol de Ionuţ Mareş|22 iunie 2014
Acest text continuă seria de articole lunare, începută în aprilie, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
Nicolae Mărgineanu a făcut parte din cei câțiva directori de imagine talentanți care s-au simțit atrași decisiv de regie. El continuă să regizeze și în prezent, cel mai nou film al său, „Poarta Albă”, fiind programat să apară pe marile ecrane la sfârșitul anului.
Bazat pe romanul „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, de Haralamb Zincă, „Un om în loden” era debutul în noua postură. Un film care se remarcă în primul rând prin curajul de a-și asuma un gen bine definit, cel polițist, într-un peisaj sărac în acest tip de încercări.
Dacă ar fi apărut într-o cinematografie aşezată din Occident, „Un om în loden” ar fi fost reținut probabil drept un film polițist corect, chiar cu momente de strălucire. Ieșit în schimb în România anului 1979, când cenzura devenise acaparatoare, debutul lui Nicolae Mărgineanu plătește tribut, la nivel scenaristic, propagandei și tezismului vremii.
Paradoxal însă, emană un aer proaspăt, în special datorită unei regii îndrăznețe – care își însușise bine mărcile genului, așa cum erau ele practicate în Franța și SUA -, unui decupaj dinamic, unei imagini (Gabor Tarko) desprinse de amorțeala plutonului și unei coloane sonore profesionist folosite.
Dar și unei distribuții care adună în jurul unui credibil Victor Rebengiuc actori ca Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin, Mircea Albulescu, Constantin Diplan, Silviu Stănculescu, Draga Olteanu Matei, Andrei Finți, Dumitru Furdui, Gheorghe Visu sau, într-un rol mic, debutantul Răzvan Vasilescu.
Stamatiad (Victor Rebengiuc) este un inginer singur, angajat al unui institut de geologie și deținător al unor date secrete privind zăcăminte importante. Începe să primească telefoane și scrisori de amenințare cu moartea, iar în unele nopți are impresia că aude râsul puternic al unui bărbat.
Pentru a desluși misterul și a-și pune din nou ordine în viața dată peste cap, inginerul se duce la Securitate. Cazul său este trecut în grija unor agenți de contrainformații, interpretați de Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Constantin Diplan și Dumitru Furdui.
Aici filmul face primul compromis major. Orice persoană amenințată cu moartea ar cere ajutorul poliției, indiferent de perioadă și sistem. Numai că în contextul regimului comunist, când Securitatea teroriza populația și o ținea prizonieră prin teamă, prefăcându-se că o apără de dușmani imaginari, implicarea agenților de contrainformații nu poate fi privită cu inocență.
Securişti, mistificări, propagandă
Securiștii sunt spălați de păcate și sunt arătați ca fiind cumsecade, educați, inteligenți, buni meseriași și omenoși. Iar atenția care la început era acordată victimei, este mutată apoi asupra investigatorilor.
Este o mistificare regretabilă, completată de o alta, la fel de gravă: rețeaua care se dovedește că îl amenință pe Stamatiad nu putea fi formată, pur și simplu, din nelegiuți cu interese private. Într-o societate care se pretindea scăpată de infractori, eventualii băieți răi trebuiau să fie – stigmatul suprem! – vechi legionari cu legături în străinătate.
Dincolo însă de cele două păcate propagandistice, care astăzi pot fi privite cu detașarea dată de trecerea timpului, „Un om în loden” rămâne un film ce merită readus în atenție și discutat.
Scenariul, semnate de Haralamb Zincă și Nicolae Mărgineanu, are suficiente întorsături de situație și piste false pentru a menține aprins interesul spectatorului, așa cum îi stă bine genului din care face parte.
Apoi, cadrele sunt scurte, iar tăieturile de montaj – abrupte, impunând un ritm susținut. Camera de filmat își schimbă mereu poziția, inducând sentimentul de neliniște și nesiguranță pe care este de presupus că îl trăiește protagonistul.
În momentele de criză, când aparenta paranoia se amplifică sau victimele sunt în pericol, predomină când unghiurile joase, brutale, când contraplonjeurile amenințătoare. Privite astfel, personajele devin vulnerabile, încolițite, iar spectatorului îi este mai ușor să empatizeze cu ele.
Mărgineanu introduce câteva elemente de horror, cum ar fi unele acorduri muzicale ale lui Cornel Țăranu, o viziune nocturnă a lui Stamatiad în care apartamentul îi este invadat de bufnițe, râsul pe care protagonistul îl aude noaptea sau apariția unor personaje misterioase într-un tren, cum ar fi un cuplu de gemeni fără încărcătură dramaturgică.
Regizorul folosește chiar un celebru cadru din filmele americane, cel în care protagonistul este urmărit, prin fereastra apartamentului său, printr-o lunetă. Din păcate, cadrul este singular, la fel cum nefructificată rămâne și imaginea cu tehnica de urmărire (ecrane, camere de înregistrare, oameni la butoane) pe care o folosea Securitatea.
O mai mare atenție acordată unor astfel de elemente ar fi putut deturna filmul pentru a induce ideea unei societăți supuse unei supravegheri generalizate.
În pofida conformismului său, „Un om în loden” rămâne unul din cele mai viguroase debuturi cinematografice din timpul comunismului și unul din cele mai bune filme ale lui Nicolae Mărgineanu.
Foto: Un om in loden – Cinemagia
