Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, spectacol montat de Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca în regia lui Bocsárdi László, a fost unul dintre cele mai puternice momente din cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2016 (unde a avut două reprezentaţii).
Un articol de Corina Dima|14 noiembrie 2016
Textul are la bază întâmplări zguduitoare ascunse de poporul polonez timp de aproximativ 50 ani: în orăşelul Jedwabne, în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei din al doilea război mondial, peste 1.600 de evrei au fost masacraţi de către polonezi în anul 1941, mai exact de către oamenii din localitate (crima în masă fiind atribuită iniţial fasciştilor ocupanţi).
Piesa urmăreşte destinul a 10 locuitori din Jedwabne (5 evrei şi 5 catolici) timp de aproximativ 70 ani, începând cu anul 1925. Destinele acestor personaje se bazează pe fapte reale, autorul îi plasează însă, ficţional, într-un context, ca fiind colegi de clasă.
Regizorul Bocsárdi László propune o abordare scenică eludată de orice elemente care ar putea bruia sau distrage atenţia de la desfăşurarea întâmplărilor. Ce înseamnă acest lucru? Toate elementele de scenografie sunt minime: nu există decoruri şi nici costume. Pe scenă se află tot timpul 10 scaune şi 10 microfoane alături de câteva reflectoare. Actorii poartă costume din plastic transparent având pe dedesubt îmbrăcăminte culoarea pielii (fluiditate, transparenţă, fără contraste, uniformitate, toţi sunt la fel). Minimizarea acestor elemente nu face altceva decât să aducă spectatorul în zona cuvântului rostit şi a semnificaţiilor care derivă din acestea. Totul se centrează în jurul faptelor, a textului spus, spus într-un anumit fel, într-un soi de ’’simplitate’’ resemnată.
Actorii nu dramatizează exagerând replici, expresii sau comportamente. Ei povestesc şi enumeră pur şi simplu nişte întâmplări. Acestea sunt de fapt poveştile oamenilor care nu mai sunt printre noi. Şi poate că este detaşarea celor care au trecut prin greutăţi şi nu le mai judecă şi poate că le-au iertat deja, izbăvindu-se…
Sau poate că e aşezată înadins această plasă imaginară de detaşare aparentă, care acoperă toate poveştile, le învăluie cu un văl fluid… Iar vălul îşi face loc şi ţese un respiro, o uşoară distanţă între poveste şi privitor – ajutându-l pe acesta din urmă să asculte mai lesne, să vadă mai clar faptele. Şi aşa apar introspecţia şi întrebările despre război. Unde se plasează umanismul în contextul războiului şi ce duce la dezumanizare şi pierderea valorilor fundamentale, unde sunt oamenii oameni?
Regizorul reuşeşte să creeze (probabil tocmai prin simplitate, prin eludarea acestor mijloace de expresie/ vizuale) un spaţiu virtual, o conexiune cu multe fire nevăzute între omul de pe scenă şi omul din sală. Cu toate că ascultă poveşti despre întâmplări atroce, spectatorul este cumva magnetizat, urmăreşte absorbit, cu sufletul la gură, fiecare detaliu al poveştii şi caută dreptatea şi adevărul.
Daca piesa de teatru recurge la de-dramatizare de text, nu are decoruri şi nici costume, apare în schimb un alt element important în discursul artistic – elemental sonor este omniprezent, personajul colectiv ‘’corul’’ care punctează momentele cheie prin partituri puternice cântate la unison sau cor mixt pe mai multe voci, a cappella.
În acest spectacol nu putem face referire la jocul unui actor sau altul. Ei se comportă mereu ca o echipă, există o unitate, coerenţă, comunicare, sunt împreună şi în joc. E admirabil efortul de susţinere a unei astfel de piese – atât ca lungime cât şi ca intensitate a energiei şi a trăirilor emanate. În plus este lăudabilă munca depusă în a interpreta partiturile corale (actorii nefiind muzicieni!), ‘’se aude’’ în intonaţie, respiraţie, pronunţie şi sincronizări că au muncit extraordinar de mult împreună, ca ansamblu.
Efectul tuturor acestor elemente puse laolaltă este uluitor. Cu toate că piesa durează aproape 3 ore, cu un minim de elemente vizuale şi un subiect dens, greu, cu poveşti de viaţă şi de moarte care te ţintuiesc în scaun, cu răsuflarea tăiată (stârnind revoltă, silă, milă, mânie, oroare, dezgust plecând de la bucuria, candoarea, veselia din prima parte a piesei, când personajele sunt copii, colegi de clasă) piesa ar fi putut avea toate şansele să istovească, să copleşească spectatorul… Dar nu, dimpotrivă, reacţia este inversă: jocul actorilor te poartă cu el ca într-un carusel, cu un suiş amplu (copii, jocuri, prietenie, veselie) şi apoi într-un coborâş abrupt, cu spirale ameţitoare, unde vezi numai hăuri şi prăpastii. Răul care declanşează exterminarea evreilor se propagă ca o molimă în rândul tuturor personajelor, îi transformă şi demonizează aproape pe toţi. Până şi evreica salvată prin căsătorie cu un catolic nu mai vrea să audă de originile ei niciodată; ea îşi reneagă întreaga istorie, de spaima ororilor ce ar putea să vină odată cu cel mai mic gest care face referire la trecutul ei de evreică (Rachelka, botezată în Marianna/ actriţa Anca Hanu). Există un singur personaj care îşi păstrează verticalitatea morală, punctează cu fapte bune şi gesturi fireşti tot parcursul piesei, Abram (Ionuţ Caras), care trimite scrisori către colegii săi rămaşi în Polonia (el mutându-se în America). El îşi construieşte treptat aura de profet împăciuitor care păstreză pentru eternitate valorile morale alături de istoria neştirbită a memoriei întregului său neam. El păstrează tot timpul firescul, umanul şi adevărul.
Personajele reale care au inspirat acest text au trăit între 1919 şi 2003 se numesc: Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Actorii teatrului clujean care interpretează aceste destine: Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras.
CLASA NOASTRA de Tadeusz Słobodzianek
traducere de Cristina Godun
regia: Bocsárdi László
decorul: Bartha József
costumele: Kiss Zsuzsanna
dramaturgia: Benedek Zsolt
muzica și corepetiția: Boros Csaba
imagini video: Cristian Pascariu
asistent de corepetiție: Adela Bihari
instructor de step: Adrian Strâmtu
asistent de regie: Eugenia Sarvari
maestru de lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Dora (1920-1941): Sânziana Tarţa
Zocha (1919-1985): Irina Wintze
Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002): Anca Hanu
Jakub Kac (1919-1941): Cristian Rigman
Rysiek (1919-1942): Radu Lărgeanu
Menachem (1919-1975): Miron Maxim
Zygmunt (1918-1977): Cătălin Herlo
Heniek (1919-2001): Ovidiu Crişan
Władek (1919-2001): Matei Rotaru
Abram (1920-2003): Ionuţ Caras
Dirijor: Boros Csaba
Foto: Nicu Cherciu
