Unde sunt oamenii oameni din Clasa noastră?
https://www.ziarulmetropolis.ro/unde-sunt-oamenii-oameni-din-clasa-noastra/

Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, spectacol montat de Teatrul Naţional “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca în regia lui Bocsárdi László, a fost unul dintre cele mai puternice momente din cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2016 (unde a avut două reprezentaţii).

Un articol de Corina Dima|14 Noiembrie 2016

Textul are la bază întâmplări zguduitoare ascunse de poporul polonez timp de aproximativ 50 ani: în orăşelul Jedwabne, în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei din al doilea război mondial, peste 1.600 de evrei au fost masacraţi de către polonezi în anul 1941, mai exact de către oamenii din localitate (crima în masă fiind atribuită iniţial fasciştilor ocupanţi).

Piesa urmăreşte destinul a 10 locuitori din Jedwabne (5 evrei şi 5 catolici) timp de aproximativ 70 ani, începând cu anul 1925.  Destinele acestor personaje se bazează pe fapte reale, autorul îi plasează însă, ficţional, într-un context, ca fiind colegi de clasă.

Regizorul Bocsárdi László propune o abordare scenică eludată de orice elemente care ar putea bruia sau distrage atenţia de la desfăşurarea întâmplărilor. Ce înseamnă acest lucru? Toate elementele de scenografie sunt minime: nu există decoruri şi nici costume. Pe scenă se află tot timpul 10 scaune şi 10 microfoane alături de câteva reflectoare. Actorii poartă costume din plastic transparent având pe dedesubt îmbrăcăminte culoarea pielii (fluiditate, transparenţă, fără contraste, uniformitate, toţi sunt la fel). Minimizarea acestor elemente nu face altceva decât să aducă spectatorul în zona cuvântului rostit şi a semnificaţiilor care derivă din acestea. Totul se centrează în jurul faptelor, a textului spus, spus într-un anumit fel, într-un soi de ’’simplitate’’ resemnată.

Actorii nu dramatizează exagerând replici, expresii sau comportamente. Ei povestesc şi enumeră pur şi simplu nişte întâmplări. Acestea sunt de fapt poveştile oamenilor care nu mai sunt printre noi. Şi poate că este detaşarea celor care au trecut prin greutăţi şi nu le mai judecă şi poate că le-au iertat deja, izbăvindu-se…

Sau poate că e aşezată înadins această plasă imaginară de detaşare aparentă, care acoperă toate poveştile, le învăluie cu un văl fluid… Iar vălul îşi face loc şi ţese un respiro, o uşoară distanţă între poveste şi privitor – ajutându-l pe acesta din urmă să asculte mai lesne, să vadă mai clar faptele. Şi aşa apar introspecţia şi întrebările despre război. Unde se plasează umanismul în contextul războiului şi ce duce la dezumanizare şi pierderea valorilor fundamentale, unde sunt oamenii oameni?

Regizorul reuşeşte să creeze (probabil tocmai prin simplitate, prin eludarea acestor mijloace de expresie/ vizuale) un spaţiu virtual, o conexiune cu multe fire nevăzute între omul de pe scenă şi omul din sală. Cu toate că ascultă poveşti despre întâmplări atroce, spectatorul este cumva magnetizat, urmăreşte absorbit, cu sufletul la gură, fiecare detaliu al poveştii şi caută dreptatea şi adevărul.

Daca piesa de teatru recurge la de-dramatizare de text, nu are decoruri şi nici costume, apare în schimb un alt element important în discursul artistic – elemental sonor este omniprezent, personajul colectiv ‘’corul’’ care punctează momentele cheie prin partituri puternice cântate la unison sau cor mixt pe mai multe voci, a cappella.

În acest spectacol nu putem face referire la jocul unui actor sau altul. Ei se comportă mereu ca o echipă, există o unitate, coerenţă, comunicare, sunt împreună şi în joc. E admirabil efortul de susţinere a unei astfel de piese – atât ca lungime cât şi ca intensitate a energiei şi a trăirilor emanate. În plus este lăudabilă munca depusă în a interpreta partiturile corale (actorii nefiind muzicieni!), ‘’se aude’’ în intonaţie, respiraţie, pronunţie şi sincronizări că au muncit extraordinar de mult împreună, ca ansamblu.

Efectul tuturor acestor elemente puse laolaltă este uluitor. Cu toate că piesa durează aproape 3 ore, cu un minim de elemente vizuale şi un subiect dens, greu, cu poveşti de viaţă şi de moarte care te ţintuiesc în scaun, cu răsuflarea tăiată (stârnind revoltă, silă, milă, mânie, oroare, dezgust plecând de la bucuria, candoarea,  veselia din prima parte a piesei, când personajele sunt copii, colegi de clasă) piesa ar fi putut avea toate şansele să istovească, să copleşească spectatorul… Dar nu, dimpotrivă, reacţia este inversă: jocul actorilor te poartă cu el ca într-un carusel, cu un suiş amplu (copii, jocuri, prietenie, veselie) şi apoi într-un coborâş abrupt, cu spirale ameţitoare, unde vezi numai hăuri şi prăpastii. Răul care declanşează exterminarea evreilor se propagă ca o molimă în rândul tuturor personajelor, îi transformă şi demonizează aproape pe toţi. Până şi evreica salvată prin căsătorie cu un catolic nu mai vrea să audă de originile ei niciodată; ea îşi reneagă întreaga istorie, de spaima ororilor ce ar putea să vină odată cu cel mai mic gest care face referire la trecutul ei de evreică (Rachelka, botezată în Marianna/ actriţa Anca Hanu). Există un singur personaj care îşi păstrează verticalitatea morală, punctează cu fapte bune şi gesturi fireşti tot parcursul piesei, Abram (Ionuţ Caras), care trimite scrisori către colegii săi rămaşi în Polonia (el mutându-se în America). El îşi construieşte treptat aura de profet împăciuitor care păstreză pentru eternitate valorile morale alături de istoria neştirbită a memoriei întregului său neam. El păstrează tot timpul firescul, umanul şi adevărul.

Personajele reale care au inspirat acest text au trăit între 1919 şi 2003 se numesc: Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Actorii teatrului clujean care interpretează aceste destine: Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras.

clasa-noastra-1

CLASA NOASTRA de Tadeusz Słobodzianek
traducere de Cristina Godun

regia: Bocsárdi László 
decorul: Bartha József 
costumele: Kiss Zsuzsanna 
dramaturgia: Benedek Zsolt 
muzica și corepetiția: Boros Csaba 
imagini video: Cristian Pascariu 
asistent de corepetiție: Adela Bihari 
instructor de step: Adrian Strâmtu 
asistent de regie: Eugenia Sarvari 
maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
Dora (1920-1941): Sânziana Tarţa 
Zocha (1919-1985): Irina Wintze 
Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002): Anca Hanu 
Jakub Kac (1919-1941): Cristian Rigman 
Rysiek (1919-1942): Radu Lărgeanu 
Menachem (1919-1975): Miron Maxim 
Zygmunt (1918-1977): Cătălin Herlo 
Heniek (1919-2001): Ovidiu Crişan 
Władek (1919-2001): Matei Rotaru 
Abram (1920-2003): Ionuţ Caras 
Dirijor: Boros Csaba 

Foto: Nicu Cherciu

21
/02
/19

Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, spectacolul montat de regizorul Andrei Şerban la Teatrul Bulandra, rămâne o parabolă grăitoare despre „omul nou”. I-am putea spune la fel de bine „omul contemporan” sau într-o formulă deja consacrată, „omul recent”.

21
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Cu „The Favourite” (2018), grecul Yorgos Lanthimos se instalează confortabil în zona mainstream a cinema-ului de autor. Este cel mai puțin perturbator film al său și, probabil, cel mai relaxat, chiar dacă sunt prezente toate mărcile sale stilistice. O lejeritate și o lipsă de încrâncenare binevenite.

21
/02
/19

“Charleston” (regia Andrei Crețulescu), “Dragoste 1. Câine” (regia Florin Șerban), “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (regia Radu Jude), “Moromeții 2” (regia Stere Gulea) și “Pororoca” (regia Constantin Popescu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film. Câstigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 19 martie, la Teatrul Național din București. Evenimentul va fi transmis live, începând cu ora 20.00, pe Film Now.

21
/02
/19

Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” vă invită la vernisajul expoziției „UNArte la Antipa’’ care va avea loc vineri, 22 februarie de la ora 14.00, la sediul muzeului din Șoseaua Kiseleff nr. 1.

21
/02
/19

Violonistul LIVIU PRUNARU, concert-maestru al celei mai bine cotate orchestre simfonice din lume, Royal Concertgebouw Amsterdam, artistul care se bucură de dreptul de folosinţă asupra viorii de patrimoniu universal  Stradivarius „Pachoud” din 1694 – va putea fi aplaudat la Sala Radio, într-un concert extraordinar în care se va afla într-o dublă ipostază: de solist și... dirijor!

21
/02
/19

Apoi, lucrurile au luat o întorsătură nedorita. Tati a descoperit că durerile constante pe care le resimtise in ultimele zile in zona toracelui erau semnul unei boli grave, apărută pe fondul stresului și imunității scăzute.

21
/02
/19

De‑acum eram tot timpul împreună, titirelul, mama, tata şi cu mine, titirelul cu toanele lui, noi, ceilalţi trei, cu nelinistile și micile noastre bucurii.

19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

19
/02
/19

Se joacă la Green Hours spectacolul „Această Sonia” – un one-woman show cu Letiția Vlădescu, scris și regizat de Lia Bugnar.

18
/02
/19

Unul dintre cei mai mari dirijori români, CRISTIAN MANDEAL – care se bucură de peste 45 de ani de activitate, în care a dirijat sute de concerte pe 4 continente, în 35 de ţări – și tânărul violoncelist român ȘTEFAN CAZACU (25 de ani), care cântă pe un violoncel creat în urmă cu 101 ani, la Torino (Italia), de către lutierul Georg Ullman – își dau întâlnire pe scena Sălii Radio, într-un concert extraordinar prezentat vineri, 22 februarie (19.00), alături de ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

Page 1 of 77712345...102030...Last »