CRONICĂ DE FILM O binevenită gură de aer proaspăt în cinematografia de limbă română aduce tânăra regizoare Alexandra Balteanu, născută în România, dar stabilită în Germania. Prezentat la San Sebastian, promiţătorul său debut, „Vânătoare”, le are în distribuţie pe Corina Moise, Iulia Lumânare şi Iulia Ciochină, în roluri de prostituate.
Un articol de Ionuţ Mareş|10 martie 2017
Inclus în toamnă în secţiunea „New Directors” a prestigiosului Festival de la San Sebastian din Spania, „Vânătoare” (cu titlul în engleză „Prowl”) este un revigorant debut al unei tinere cineaste – Alexandra Balteanu, născută în România, dar stabilită în Germania la începutul anilor 2000, unde studiază regia la Academia Germană de Film şi Televiziune (DFFB) din Berlin.
Pentru acest prim lungmetraj al său de ficţiune, realizat în cadrul studiilor la DFFB, regizoarea a venit în România, filmând la margine de Bucureşti – trei prostituate sunt urmărite pe parcursul unei zile, sub un pod, pe una din şoselele intens circulate. Potrivit propriilor afirmaţii (consemnate pe site-ul FestivalScope), Alexandra Balteanu a luat parte timp de două luni la acţiunile organizaţiei Carusel de ajutorare a femeilor care se prostituează în Bucureşti şi în afara acestuia.
Observaţiile şi documentarea acumulate în respectiva perioadă au fost transformate într-un scenariu de film de ficţiune, scris împreună cu Xandra Popescu. A rezultat un lungmetraj ofertant, cu o structură liberă şi o stilistică ce îl apropie foarte mult de un documentar. Şi asta pentru că Alexandra Balteanu evită dramaturgia clasică, în care desfăşurarea narativă trebuie să fie marcată de momente revelatoare, de eforturi de psihologizare şi de transformări ale personajelor.
Aşa cum şi mărturiseşte, regizoarea a urmărit să ofere un film „despre o zi de rutină din viaţa” a trei prostituate, fiind mai interesată de „captarea vieţii aşa cum este ea trăită, decât de livrarea unui mesaj”. Nimic senzaţionalist sau spectaculos în sens convenţional nu se întâmplă în „Vânătoare”, şi totuşi insistenţa inspirată asupra celor mai simple acţiuni şi a celor mai mici gesturi, precum şi abordarea cíné-vérité (în care cele trei actriţe sunt aruncate într-un mediu real) oferă multe momente emoţionante de pur cinema neorealist (imaginea, lipsită de artificialitate, este semnată de israelianul Matan Radin).
O peliculă ambițioasă
Filmul începe cu Lidia (jucată de excelenta Corina Moise, o actriţă mult prea puţin folosită în cinematografia română), prezentată în mediul său – soţie şi mamă, ea pare a fi nevoită să se prostitueze pentru a-şi întreţine familia (şi creşte porumbei pentru mâncare). Însă această pistă cu potenţial emoţional facil este rapid abandonată: secvenţele din debut – care, prin stăruinţa aparatului de filmat asupra chipului femeii, se sustrag tuşelor mizerabiliste – ajută la descrierea Lidiei. Însă Alexandra Balteanu nu se foloseşte de ele mai târziu pentru a manipula spectatorul – rămân undeva în fundal, pentru a da substanţă personajului şi a completa prezentarea vieţii sale dificile, pentru un plus de realism.
Ironia subtilă a regiei este că plecarea Lidiei de acasă, dimineaţa, pentru a se prostitua este redată ca orice plecare spre serviciu: o parte din drum este parcursă pe jos, apoi femeia ia un microbuz, unde se întâlneşte cu prietena şi colega ei Denisa (excelentă şi Iulia Lumânare), cu care are o discuţie despre învăţătoarea băiatului său, nemulţumită de „meseria” mamei.
Încă din aceste prime secvenţe, camera de filmat captează cu fidelitate lumina rece şi zgomotele dimineţii friguroase, ceea ce, dublat de realismul interpretărilor şi al scenografiei, permite o imersiune puternică în universul acestor femei.
Ironia amară este şi mai puternic accentuată într-o secvenţă ulterioară, când cele două femei, ajunse în apropierea podului unde se prostituează în fiecare zi, sunt filmate, cu discreţie, în timp ce se schimbă de hainele obişnuite şi rămân în hainele uşor stridente cu care îşi atrag clienţii (mai târziu, le vedem mâncând ceva dintr-un borcan). Naturaleţea şi firescul gesturilor şi discuţiilor, surprinse cu delicateţe, au capacitatea să emoţioneze într-un fel foarte sincer şi direct. La fel şi momentele cu cea de-a treia tânără, Vanesa (la fel de impresionantă şi Iulia Ciochină), urmărită atât pe stradă, la concurenţă cu celelalte două femei, cât şi în secvenţe într-un bar mizer din apropiere (unde are curajul să îi înfrunte pe clienţii dubioşi şi pe cel care pare a fi patronul şi protectorul său), şi despre care aflăm, dintr-o discuţie la telefon, că dă anunţuri în ziar în căutarea unui bărbat cu chiria asigurată şi cu ochii verzi.
Emană prospeţime şi o profundă dorinţă de înţelegere (şi nu de a judeca sau de a da verdicte) această abordare regizorală, această privire empatic-feminină, ferită atât de melodramă, cât şi de cinism. Mai mult, Alexandra Balteanu ocoleşte aşteptările şi nu îşi transformă protagonistele în victime previzibile care cerşesc mila spectatorilor. Ele sunt femei puternice, raţionale, care încearcă să iasă cu demnitate chiar şi dintr-o situaţie stânjenitoare ca cea din final, când sunt abandonate semidezbrăcate, în întuneric, pe un câmp, de doi poliţişti care tocmai le-au umilit (jucaţi de Sergiu Costache şi Dragoş Olaru), şi recuperate de un şofer de camion.
Puternica dedramatizare şi liniaritatea narativă asumată, respingerea emfazei şi concentrarea pe mici fragmente de viaţă fac din „Vânătoare” o operă cinematografică ambiţioasă, care combină cronica socială (foarte puţin întâlnită în Noul Cinema Românesc) cu dorinţa de a portretiza realist nişte femei supuse prejudecăţilor. Un film cu substrat feminist, care face dreptate unor personaje mult prea des tratate superficial în cinema.
