Vară. Timp trecut
https://www.ziarulmetropolis.ro/vara-timp-trecut/

Se poate găsi în cinematografele din ţara noastră filmul „Leto”, de Kirill Serebrennikov, cineast rus arestat la domiciliu de regimul putinist. L-am văzut în festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, ca sub o vrajă.

Un articol de Andrei Crăciun|2 noiembrie 2018

Leto este, strict personal, cel mai frumos film de cinema pe care l-am văzut în ultimii ani.

Leto recuperează istoria anilor `80 din secolul trecut într-un Sankt Peterburg înnebunitor.

Trăiau și creau pe atunci în oraș și Mike Naumenko, și Viktor Tsoi, muzicieni care aveau să schimbe rock-ul în Uniunea Sovietică – chiar înainte de prăbușirea ei.

Tinerii cu adevărat frumoși și liberi

Naumenko era o vedetă, un star rock totuși cuminte, prea influențat de muzicienii mari din Vest, pe care îi traducea lumii sovietice.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).

Recuperarea acelei istorii se face cu un umor cald și cu o melancolie teribilă, mai ales ultima vară de inocență – care va duce la unul dintre cele mai puternice șlagăre semnate de Tsoi.

E acolo un univers întreg, un continent dispărut, pe care nostalgia îl mângâie și îl face îndurabil chiar și acolo unde, în adevăr, va fi fost, totuși, crunt.

O formă deplină de libertate

Poate că ați mai văzut rockeri bându-și mințile, înotând goi în mare și dansând în jurul focului ca de tabără. Poate chiar ați trăit această deplină formă de libertate. Oricum ar fi, imaginile acelea vă vor înduioșa înspre absolut și vă vor rămâne, poate, în inimă pentru totdeauna. Vă avertizez asupra acestui risc! Au trecut săptămâni de când le-am văzut și nu le mai pot uita.

Și mai e Natalia, încă și mai frumoasă decât vara aceea, soția lui Mike, care îl îndrăgește pe Viktor până când… dar nici nu vă mai spun.

Mike a murit tânăr, dintr-un rău incurabil cauzat de consumul excesiv de alcool. Viktor s-a stins la douăzeci și opt de ani, la apogeul gloriei sale, intrând într-o binemeritată legendă care nu s-a încheiat. E nemuritor. I-am văzut cu ochii mei chipul turnat în graffiti pe o stradă secundară din Sankt Peterburg în vara anului 2018. Nu-l știam pe atunci. Privirea sa m-a urmărit însă și de atunci îl ascult pe repeat pe Youtube și visez la un vinil cu KINO, care să se audă prost, deci adevărat.

Când tinerii nu mai cred nimic din ce e oficial

Fizicește, Viktor Tsoi s-a săvârșit într-un accident rutier care niciodată n-a fost elucidat. Tinerii Uniunii Sovietice n-au crezut varianta oficială – că interpretul a adormit la volan. Tinerii aceia nu mai credeau nimic din ce era oficial.

Viktor le schimbase viețile, el le fusese far, el le arătase zorii unei lumi noi, el fusese autentic, el nu îi mințise niciodată. Avea așa o putere.

Iar când a murit, o gazetă, comunistă cum era ea, a găsit și ea puterea să scrie groaznicul adevăr: s-a stins ultimul star al muzicii rock.

Un Cobain înainte de Cobain

Tsoi a fost un Cobain înaintea timpului său pentru cei de partea noastră a Cortinei de Fier. Când vestea că el nu mai există, că el nu va mai cânta, că el nu va mai zâmbi și nu va mai suci mințile tinerelor fete, cu nonșalanța sa și țigările sale fumate ostentativ, ca și cum ai rânji morții, un val de sinucideri a străbătut republicile Uniunii Sovietice.

Tinerii nu-și mai găseau rostul fără acest profet asiatic al unei fericiri deloc obligatorii, însă, iată, posibile.

Leto e, de aceea, un film de cinema subversiv, iar dictatura are temei să se teamă de acest Serebrennikov.

Reușind să redea frumosul, Leto reușește să spună și cel mai incomod dintre adevăruri: cel despre cum puterea marginalizează și ucide, fie și din culpă, mereu și oriunde, frumusețea.

Leto e o capodoperă.

Tsoi era un puști cu origini asiatice (sud-coreene) care, alături de alți rebeli, tineri cu adevărat frumoși și liberi, adică puri și prin urmare drepți chiar și în greșelile lor, căuta să întemeieze o trupă (care până la urmă s-a dovedit a fi KINO, una dintre cele mai de succes formații din Uniunea Sovietică).



12
/11
/13

Iniţiat în 2012 de către criticul de film Irina-Margareta Nistor, Festivalul de Psihanaliza şi Film este replica adaptată României a European Psychoanalytic Film Festival prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci şi condus de psihanalistul Andrea Sabbadini.

12
/11
/13

Filmul Stalingrad 3D, primul lungmetraj rusesc produs cu tehnologia Imax 3D, a obţinut cele mai mari încasări înregistrate vreodată în Rusia în weekendul premierei, respectiv cele mai mari încasări din China reuşite de un film străin care nu a fost produs la Hollywood.

11
/11
/13

Regizorul Andrei Gruzsniczki și actorii Ofelia Popii, Sorin Leoveanu și Florin Piersic Jr. vor lua parte la proiecția în premieră mondială a filmului „Quod Erat Demonstrandum” azi, la Festivalul Internațional de Film de la Roma (8 – 17 noiembrie).

11
/11
/13

Timp de trei zile, între 14 și 16 noiembrie, la Sala Union („Paul Călinescu”) a Cinematecii Române, vor putea fi vizionate cele mai interesante și expresive scurtmetraje și mediu metraje ale studenților și absolvenților școlilor de film din București (promoțiile 2012, 2013).

11
/11
/13

CRONICĂ DE FILM Inspirat din nuvela cu acelaşi titlu a lui Mircea Eliade şi promovat ca primul horror românesc, „Domnişoara Christina”, în regia lui Alexandru Maftei, este un film de o platitudine regretabilă, care nu doar că nu produce fiorii scontaţi, dar frizează uneori şi ridicolul.

09
/11
/13

Lucian Pintilie, unul dintre cei mai mari regizori de film din România (unii critici spun că este chiar cel mai important cineast român), împlineşte, astăzi, 80 de ani! Opozant al sistemului comunist, creator de şcoală de film, părinte al „noului cinema românesc“ (pentru că cei mai mulţi regizori au învăţat să facă film de la el, iar „Reconstituirea“ a fost făcut „înaintea timpului său“), Lucian Pintilie şi-a construit o carieră redutabilă, prin pelicule care au primit de multe ori o ştampilă fermă: „capodopere“.