REMEMORARE Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în laboratorul de creaţie al unui regizor care a marcat semnificativ cultura română: Vlad Mugur.
Un articol de Dana Ionescu|17 noiembrie 2022
Creatorul de teatru plecat dintre noi în primul an al secolului XXI, după o carieră impresionantă, este protagonistul unui volum publicat la București, în 2000, cu un an înainte de moartea lui: „Vlad Mugur la vorbă cu Florica Ichim”. Celor care îi țin minte spectacolele, dar și acelora care nu au acces la ele decât prin înregistrări și alte materiale de arhivă, cartea le oferă o incursiune consistentă și utilă. Ne oprim, pentru moment, asupra câtorva reflecții definitorii pentru gândirea regizorului Vlad Mugur.
„Eu am fost și am rămas regizor de actori”
„Eu am fost și am rămas regizor de actori. Sunt un regizor care creează metafora prin interpretarea actoricească. Când întâlnesc tineri care nu au inimă de teatru și respect pentru ceilalți, nu pot lucra.
Există și actori care au sistemele de joc în buzunar; le scot unul după altul. Eu nu pot lucra cu astfel de actori, cu aceia despre care știu dinainte cum vorbesc, cum se mișcă. Rețeta, în teatru, nu duce nicăieri.
Nu știu cât pot eu, cât pot ceilalți, dar cred în încercarea de a fi altul față de fiecare text, de fiecare spectacol. Știu că rămâne ceva din tine, că înnoirea nu e totală, radicală, dar trebuie să lupți mereu contra tentației de a apela la rețete (le avem toți, și eu le am). Doar interzicându-ți comoditatea poți păstra, până la o vârstă înaintată, tinerețea. Este important să încerci mereu un lucru nou, chiar cu riscul de a greși. La fel de important e să nu urmărești, cu orice preț, succesul. Asta poate fi catastrofal, te face să-ți fie frică și nu există pericol mai mare decât frica. De aceea spun mereu că pentru mine înseamnă foarte mult echipa Ea este aceea care face spectacolul, renunțând la egoism (sau păstrând din el doar atâta cât nu poate lipsi unui artist), mutând competiția pe alt plan decât vulgara rivalitate”.
Condițiile reușitei
„Teatrul de echipă pe care îl făceam nu ar fi existat fără talent și fără instinct. Sau, poate, invers, acestea din urmă nu ar fi putut fi puse în valoare așa de bine fără teatrul de echipă. Iar când talentul și instinctul se întâlnesc cu un ansamblu unit în care oamenii se apreciază, sunt prieteni, își dau sugestii, când au regizori ce-i cunosc și scormonesc calitățile acestor prieteni, când le intuiesc genul și rolul care să-i pună în valoare, atunci dispar și teatrul gros și manierismul și patetismul și comicul gros și efectul ieftin și goanga vulgară. Atunci poate să apară, din când în când, creația.”
„Trebuie privită mai în profunzime pepiniera”
„Mă-ntreb ce vânt pustiu bate astăzi prin București de poți culege câte-un spectacol pe an, iar dacă anul dă rod, chiar și două. Cam bănuiesc de unde se trage. Am mai spus-o. Trebuie privită mai în profunzime pepiniera, care-și scurge actorii și regizorii de două decenii pe piața scenei și trebuie gândit ce o să fie peste alte două, trei decenii. O spun cu dragoste mare pentru teatru și sunt încercat de scepticism. Dacă în școlile de teatru nu se ia taurul selecției de coarne, dacă nu se învață că talentul e greu de descoperit și mai greu de îngrijit, dacă nu se restabilesc funcțiile limbii, ale vorbirii, mișcării și ale spiritului, teatrul se va înnăclăi în glumițele atât de iubite, în formele fără cap și fără sfârșit, în „SEMNELE” nimănui, va dispărea în praful de pe trotuarele din fața lor. Am trăit acum câteva zile un moment neașteptat. Scepticismul meu a fost contrazis la o audiție de câțiva studenți ai Olgăi Tudorache și Florin Zamfirescu. Apăruse din nou viață pe scenă. Vedeam ochi, înțelegeam gânduri, auzeam, zâmbeam odată cu ei, eram atras. Nu știu dacă m-am înșelat? E treaba lor și a altora care vin să ne emoționeze. E treaba lor să ne facă să râdem. E treaba altora să-i facă să știe să ne emoționeze, să-i facă să știe să ne facă să râdem mereu. Să fi fost un semn? O speranță pentru cele două-trei decenii care urmează”.
