Editura Nemira lansează în această toamnă VORPAL, o colecţie de poezie coordonată de Svetlana Cârstean. Vorpalul e arma absurdă, dar eficientă şi impecabilă, care apare în poemul Jabberwocky din „Alice în Ţara oglinzilor“. Armă uneori jucăuşă şi periculos de inteligentă ca „Dodiile“ lui Florin Dumitrescu sau provocatoare şi stranie ca „Sistemele de fixare şi prindere“ ale Ştefaniei Mihalache – primele două volume din colecţie.
Un articol de Liliana Matei|4 noiembrie 2016
Colecţia se lansează la târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 19 noiembrie, de la 14.30, la standul editurii Nemira.
Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei:
„Acum cinci ani scriam că poezia e o Cenuşăreasă care se strecoară prin literatura contemporană cu saboţii ei de lemn, cumva încercînd să nu facă prea mult zgomot. Astăzi, cînd scrierea şi publicarea poeziei au devenit un fenomen în sine în peisajul literar românesc, această Cenuşăreasă e mai puţin ruşinată de ea însăşi, de condiţia ei marginală, mai convinsă de forţa ei de seducţie şi schimbare.
Vorpal este arma care apare în poemul Jabberwocky, un poem nonsens, plin de cuvinte-valiză aproape intraductibile, marca Lewis Caroll, precursor al unei întregi direcţii poetice, plagiator cu anticipaţie al esteticii OuLiPo, dacă e să folosim expresia lui François le Lionnais, membru al grupului experimental. Despre înspăimîntătoarea sabie vorpal Caroll însuşi spune că e un cuvînt pe care nu-l poate explica, o combinaţie între verbal şi gospel.
Dacă Vorpalul e o armă în mâna cuiva, autor sau cititor, e doar pentru că poezia însăsi e un nonsens tranşant, tăios ca o lamă perfect ascuţită, adesea frumos, adesea incomod, care retează sensuri vechi şi reconstruieşte sensuri noi ce aşteaptă şi ele să fie cândva retezate. Vorpalul e arma absurdă, dar eficientă şi impecabilă, din mâna Cenuşăresei de altădată.”
Dodii, de Florin Dumitrescu e cea mai potrivită carte pentru a deschide o colecţie precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpîneşti perfect vorbirea, a răsuci limbajul şi a-l întoarce pe toate părţile atunci cînd îi cunoşti în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuş din aceeaşi materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Şi dacă Vorpal este definiţia poeziei ca nonsens tăios, obţinut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. (Svetlana Cârstean)
Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei
„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu pour les raffinés, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” Luminiţa Corneanu
Cartea Ştefaniei Mihalache, Sisteme de fixare şi prindere, are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă oră care pot reda cu fineţe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, ţesuturilor, minţilor legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simţuri înzecite şi puteri nefireşti, neînfricată, cinică şi hiperprotectivă, aşa cum toate fetele devin atunci cînd se transformă în mame, Ştefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternităţii. (Svetlana Cârstean)
„Poemele Ştefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în faţa necunoscutului şi o duioşie de neexprimat. Scriitoarea reuşeşte cu subtilitate să evite abordarea radicală, separată a oricăreia dintre cele două senzaţii. Cartea ei e o capsulă a timpului ce conţine un mesaj adresat acelor potenţiali Oameni desprinşi din aliajul amintit. Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfăşurare.” Bogdan-Alexandru Stănescu
