CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) şi „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă – dar şi manieristă – despre un inginer constructor (Dorian Boguţă) a cărui viaţă e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).
Un articol de Ionuţ Mareş|28 noiembrie 2019
Parțial, e din cauza concursurilor organizate de Centrul Național al Cinematografiei (CNC), unde comisiile de evaluare tind să privilegieze un anume tip de scenariu realist minimalist. S-a creat un pattern, așa că numeroși scenariști, dintre care mulți sunt și regizori, rămân cam în aceeași zonă safe, cu mici variațiuni.
Parțial, e și din cauza lipsei de imaginație și mai ales a curajului de a risca, de a evita drumurile bătătorite, din partea unora dintre cineaști. Asta a dus în ultimii câțiva ani la proliferarea unei direcții destul de sterile în cinematografia română, care vine în siajul cinema-ului realist de forță consacrat de Puiu-Mungiu-Muntean, ce îl practică cel mai bine (chiar dacă nu întotdeauna la acelaşi nivel).
Este vorba de o serie de filme care nu sunt neapărat slabe, de lepădat, dar a căror insistență pe dedramatizare și pe sugestie și al căror dispozitiv regizoral (aproape numai cadre fixe, planuri-secvență) relevă, de fapt, un manierism, o reţetă.
De aceea, de pildă, cred că cele mai relevante filme românești din 2019 sunt cele care aduc un aer de prospețime și care își asumă riscuri, venind cu un alt tip de limbaj, uneori mai radical: „Ivana cea Groaznică”, de Ivana Mladenovic, „Touch Me Not”, de Adina Pintilie, sau „Gomera”, de Corneliu Porumboiu. Mai este și cazul unui film ca „Arest”, de Andrei Cohn, unde estetica realistă menționată este asumată până la capăt, ba chiar dusă la extrem și, de aceea, rămâne totuşi memorabilă (ajutată, e adevărat, și de subiect).
În direcţia manieristă, epigonică, se înscrie şi noul film al lui Andrei Gruzsniczki, „Zavera” (2019), care are în centru un bărbat din clasa de mijloc, un inginer constructor (Dorian Boguţă), a cărui viaţă e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten, un arhitect (Şerban Pavlu), cu care a fost totodată partener într-o firmă.
Tragicul eveniment îl scoate parcă dintr-o letargie (greu de explicat, totuşi), deşi pare în acelaşi timp să îl arunce într-o criză existenţială: descoperă, cu ajutorul contabilei (Medeea Marinescu), că lucrurile în companie nu sunt tocmai în regulă, intră la bănuieli în ceea ce o priveşte pe soţie (Ioana Flora) și e nevoit să aibă tot mai mult grijă de mama sa bătrână și bolnavă (Coca Bloos).
Scenariul sună foarte familiar. Și nici mizanscena nu aduce nimic nou, cu excepția a două-trei secvențe de parastas din familia decedatului, când se iese din logica realistă, apare o rupere de stil și se alege o interesantă tușă parodică la adresa personajelor din jurul protagonistului, și implicit la adresa unei clase de mijloc caricaturizate, lucru sugerat și prin dialogurile afectate, ușor stridente.
Dorian Boguță se achită bine de rol și face un personaj convingător. Doar că dedramatizarea excesivă pentru care optează Andrei Gruzsniczki pare să arate mai degrabă o teamă de a reda chiar și cele mai firave emoții și sentimente ale personajelor (de pildă, dialoguri esențiale între cei doi soți sunt lăsate în afara percepției auditive a spectatorului).
Filmul e construit doar din frânturi de informații, din sugestii, din elipse, din piste narative false (ca prezența unei arme în câteva momente), din bănuielile pe care protagonistul le are față de oamenii de lângă el.
Facem cunoștință cu acest personaj în momentul în care începe să devină conștient de lumea din jur și îl abandonăm, la final, când ni se sugerează că s-a împăcat cu el însuși și cu ceilalți, că a acceptat, cel puțin pentru moment, că apropiații nu au fost așa cum a crezut el că sunt. Și că ceva s-a schimbat poate și cu el.
Însă toată această radiografie cerebrală a unei iluminări înăbușite, a unei potoliri a tumultului interior (acea zaveră din titlu), nu este suficient de ofertantă și de stimulantă, chiar dacă regia e îndemânatică. „Zavera” e un film corect, temător, care cere însă mult de la privitor și oferă destul de puțin la schimb.
„Zavera” poate fi văzut în cinematografe din 29 noiembrie.
