Top Ziarul Metropolis: Cele mai bune filme ale anului
http://www.ziarulmetropolis.ro/top-ziarul-metropolis-cele-mai-bune-filme-ale-anului/

Topul celor mai bune filme ale anului este împărţit în două. Un clasament include 10 lungmetraje relevante lansate în cinematografe şi prezentate în premieră în România în 2015. Iar celălalt conţine alte 10 titluri îndrăzneţe proiectate exclusiv în festivaluri din ţară.

Un articol de Ionuţ Mareş|28 Decembrie 2015

Topul celor mai bune filme ajunse în cinematografe nu cuprinde câteva opere importante care au putut fi văzute în festivalurile din România încă din 2014 şi care, prin urmare, au fost eligibile pentru clasamentul de anul trecut al lungmetrajelor prezentate numai în cadrul unor astfel de evenimente.

Este cazul în special a trei filme: „Winter Sleep”, de Nuri Bilge Ceylan, „Leviathan”, de Andrei Zviaghințev, şi „Boyhood”, de Richard Linklater. Cele trei au ajuns să fie distribuite în cinematografele de la noi târziu, abia în prima parte a lui 2015, deşi rulaseră în festivaluri încă din 2014. Ele au ocupat deja poziţii privilegiate în Topul Ziarul Metropolis al celor mai bune filme străine proiectate în 2014 în festivaluri.

Teribilul film „The Tribe”, al ucraineanului Miroslav Slaboşpiţki, a putut fi de asemenea văzut pe marile ecrane abia în 2015 şi ar fi meritat cu siguranţă un loc în top ten, însă, de asemenea, s-a numărat printre senzaţiile festivaliere de anul trecut, când a fost proiectat la Les Films de Cannes a Bucharest.

Rezultă un clasament final care conţine aproape numai filme din 2015. Iar cele trei excepţii care au 2014 ca an de lansare internaţională au putut fi văzute în premieră în România abia în 2015. Este o listă pe care se află, pe picior de egalitate, filme de ficţiune, documentare şi animaţii; filme de festival şi blockbustere hollywoodiene.

De cealaltă parte, Topul celor mai bune filme prezentate exclusiv în festivaluri în 2015 cuprinde opere îndrăzneţe, solicitante, greu încadrabile. Filme de autor în cel mai clasic sens al formulei, filme a căror originalitate îmbogăţesc şi dezvoltă limbajul cinematografic.

Topul celor mai bune filme lansate în cinematografe

1. Mommy (2014) – Xavier Dolan

„Mommy”, al cincilea lungmetraj al indecent de tânărului cineast canadian Xavier Dolan (25 de ani), este o „tectonică a sentimentelor” ambalată în încadraturi, culori şi sunete electrizante, folosite cu o dezinvoltură frapantă. (…) Lumea celor trei personaje din „Mommy”, care par a se agăța unele de altele în căutarea unui sprijin pentru a nu-și pierde complet echilibrul interior din cauza propriilor tulburări (neexplicate până la capăt), este una închisă, autistă, stranie și a naibii de imprevizibilă. Dacă îi permiți, te împinge pe nesimțite în mijlocul ei furtunos și perfid de atrăgător, de unde nu prea ai cum să nu ieși mișcat după mai mult de două ore de vârtej emoțional (și asalt vizual).

2. Mad Max: Fury Road (2015) – George Miller

„Mad Max: Fury Road” funcționează după logica unui coșmar, a cărui exorbitantă derulare are capacitatea rară de a nu induce și sentimentul vinovăției pentru plăcerea estetică pe care o poate declanșa. Filmul lui George Miller reușește să dea un nou sens ideii de ostentație: explozia neîntreruptă de imaginație, care atinge până și cel mai insignifiant și neașteptat detaliu de scenografie, transformă spectacularul în normă, în firesc, în obișnuință.

Expresivitatea plastică și coregrafia din fiecare cadru și ritmul ce îmbină articulat momentele (ultra)dinamice cu pauzele de respiro ușurează accesul într-un univers de o stranietate seducătoare. O gramatică cinematografică a cărei exuberanță este imposibil de reprodus.

3. The Pearl Button (2015) – Patricio Guzmán

„The Pearl Button” („Secretul nasturelui de sidef”) este, mai presus de orice, un film-eseu în cel mai deplin sens al conceptului: de la textul din off scris şi citit, cu voce rară şi apăsată de povestitor, de însuşi Patricio Guzman, la conexiunile spectaculoase şi pline de semnificaţii între diferite perioade istorice ale teritoriului chilian şi la panoplia de imagini plastice care încearcă să surprindă, pe alocuri cu nefirească preţiozitate, frumuseţea naturii şi relaţia omului cu apa de-a lungul secolelor.

4. Ex Machina (2015) – Alex Garland

Prin inventivitatea sa conceptuală (pliată pe o tematică destul de uzuală), „Ex Machina”, debutul britanicului Alex Garland, are toate şansele să devină un SF minimalist clasic, un fel de „THX 1138”, filmul din 1971 al lui George Lucas. Un film cu o desfăşurare imprevizibilă a firului narativ, cu personaje surprinzătoare, atipice, şi regizat cu mult rafinament.

5. Inside Out (2015) – Pete Docter, Ronnie Del Carmen

Este mai mult decât un film de animaţie inventiv, spectaculos şi teribil de original, inteligent şi antrenant. Este un tratat de psihologie exprimat printr-un limbaj deopotrivă accesibil şi complex – cel al artei animaţiei.

inside out

6. Amy (2015) – Asif Kapadia

Cele mai devastatoare imagini din „Amy”, documentarul despre Amy Winehouse regizat de Asif Kapadia, sunt cele în care chipul expresiv – frumos prin imperfecţiunea sa – şi corpul firav al solistei sunt transfigurate radical de vecinătatea înfiorătoare cu moartea, din cauza drogurilor tari şi a alcoolului în exces.

(…) Dinamismul acestui documentar intens de două ore este însă dat de contrastul întreţinut permanent, dar neostentativ, între portretul intim al tinerei şi imaginea ei publică. Două lumi care întotdeauna se influenţează reciproc şi care uneori se suprapun. Paradoxul pe care filmul îl relevă este înclinaţia publicului şi a societăţii contemporane de a se hrăni din emoţiile violente ale unui artist, fără a conştientiza pe deplin sau a-i păsa de drama personală a acestuia.

7. The Salt of the Earth (2014) – Wim Wenders, Juliano Ribeiro Salgado

În fond, îţi trebuie curaj să faci un film cu fotografii şi despre un fotograf, fie el şi unul dintre cei mai mari ai lumii, aşa cum este Sebastião Salgado. „Sarea pământului” este de fapt o reverenţă sinceră pe care, totuşi, importantul cineast german Wim Wenders o face artistului brazilian şi remarcabilelor sale instantanee realizate în câteva decenii şi pe întreg globul.

Fotografii care surprind deopotrivă atrocităţi greu imaginabile şi expresii armonioase ale naturii şi lumii animale. Fotografii care, proiectate cu sutele pe marele ecran din sala de cinema, dezvăluie şi mai pregnant acuitatea celui care le-a realizat în a vedea şi simţi viaţa, moartea şi trecerea între ele (…) Mai mult decât portretul unui artist interesat de cei mai vulnerabili oameni din lume, „Sarea pământului” este o lecţie de privire, oferind un joc de „mise en abîme” în care cinematograful se pune în slujba fotografiei, recunoscându-i întâietatea.

8. Wild Tales (2014) – Damián Szifrón

„Wild Tales”, o comedie neagră regizată de argentinianul Damián Szifrón, este despre tot ceea ce probabil ai fi vrut să faci când oamenii şi societatea din jurul tău te-au adus la exasperare, dar ţi-a fost prea teamă să treci la acţiune. Un film despre gândurile ascunse ale fiecăruia dintre noi. O farsă cu mai multe situaţii de viaţă (şi de moarte) trăsnite, redate cu umor incisiv şi fără complezenţă.

9. Shaun the Sheep – The Movie (2015) – Mark Burton, Richard Starzak

Extensie în lungmetrajul de cinema a unui serial TV de succes, deopotrivă pentru copii şi adulţi, „Shaun the Sheep – The Movie” este o delicioasă animaţie britanică realizată în tehnica stop-motion de Mark Burton şi Richard Starzak.

Fără dialoguri şi cu o poveste cât se poate de clasic-comună (aventurile la oraş ale unor oi dornice de aventură şi ale unui câine loial în căutarea stăpânului lor), dar cu un bogat arsenal de gaguri dintre cele mai diverse, „Shaun the Sheep” arată că nu utilizarea celor mai agresiv-luxuriante efecte tehnice garantează reuşita artistică a unei animaţii, ci simplitatea dublată de rafinament şi creativitate.

Animaţia realizată de Mark Burton şi Richard Starzak permite recuperarea, fără mustrări de conştiinţă, a unui fel de a privi comedia specific copilăriei, când râsul apare instinctiv, fără a fi nevoie de filtrul sofisticat al culturii. Este umorul primar, de la începuturi, acel umor aparent simplu, dar extrem de greu de obţinut.

10. The Walk (2015) – Robert Zemeckis

„The Walk”, cel mai nou film al lui Robert Zemeckis, este reconstituirea spectaculoasă a unei fapte reale legendare, redată sub forma unei alegorii despre îndrăzneală şi cu tensiunea unui film de acţiune (…) Dincolo de omagiul pe care îl aduce New York-ului şi unuia dintre simbolurile arhitecturale ale acestuia (astăzi dispărut), Turnurile Gemene, „The Walk” este o întoarcere a cinemaului la originile sale, la momentul în care trenul filmat de fraţii Lumiere fascina şi speria la propriu publicul curios.

Redarea credibilă a înălţimilor ameţitoare, fructificarea spectaculoasă a spaţiului şi rafinamentul regizoral arătat de Zemeckis speculează şi aduc la zi senzaţii de bază trăite de public, pe care cinemaul popular le-a cultivat încă de la apariţie şi care l-au făcut atât de căutat.

Topul celor mai bune filme prezentate exclusiv în festivaluri

1. Home from Home: Chronicle of a Vision (2013) – Edgar Reitz
(Zilele Filmului German)

Cine spune că trecutul îndepărtat nu poate fi, cu credibilitate şi forţă, transpus cinematografic trebuie să vadă această capodoperă alb-negru de aproape patru ore a lui Edgar Reitz. Cineastul german creează ceea ce ar putea fi numit realism istoric. El nu este interesat direct de istoria mare, ci de cum aceasta se reflectă în viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi.

Home from Home  Chronicle of a Vision

Filmul său este înrudit cu seria „Heimat” (1981-2006), care investiga istoria Germaniei din secolul al 20-lea şi care l-a făcut celebru. De această dată, Reitz coboară până în secolul al 19-lea, aducând în atenţie efectele migraţiei asupra unei comunităţi rurale a cărei coeziune şi ale cărei repere sunt puse la încercare de transformările sociale şi politice. Un film ca un mare roman clasic de secol 19.

2. In Transit (2015) – Albert Maysles
(HipTrip Travel Film Festival)

Albert Maysles și ceilalți patru cineaști creditați pe lista de regizori ai acestui film (Lynn True, David Usui, Nelson Walker III și Benjamin Wu) s-au urcat la bordul Empire Builder, trenul care acoperă cea mai lungă rută feroviară din SUA, de aproximativ 3.500 de km, și traversează țara de la est la vest (Chicago-Seattle). Şi au lăsat oamenii să vorbească – de la pasageri la câţiva membri ai „echipajului”. Să-şi spună frânturi din povestea vieţii. Să-și împărtășească gândurile și emoțiile. Sau să se lase observaţi, cu discreţie, de camera de filmat în timp ce vorbesc între ei – necunoscuţi ce tocmai leagă prietenii.

Rezultă un portret colectiv uman şi tandru marcat de dezamăgiri, vise, regrete, tristeţi, bucurii şi mai ales speranţă. Pentru că acesta este sentimentul ce pare a-i domina pe cei ce se urcă în tren: speranţa că noua viaţă spre care se îndreaptă, la sute sau mii de kilometri distanţă de locul existenţei de până atunci, este una mai bună sau măcar poate șterge amintirea celei vechi.

Este, în fond, visul american încă de la apariţia sa. Este drumul spre acel Vest care promite un nou început. De aceea, „In Transit” este un film despre ce înseamnă să fii american, dar și o parabolă camuflată a existenței – a trecerii fiecăruia dintre noi prin viață, în tranzitul dintre naștere și moarte.

3. Court (2014) – Chaitanya Tamhane
(Transilvania International Film Festival – TIFF)

„Court” („Tribunal”), surprinzător de maturul debut în lungmetraj al tânărului regizor indian Chaitanya Tamhane (născut în 1987), a fost una din revelaţiile ediţiei din acest an a TIFF-ului clujean.

Cu un foarte bun traseu festivalier după cele două premii de anul trecut de la Veneţia – trofeul Luigi De Laurentiis pentru debut şi cel al secţiunii Orizzonti -, acest film realist şi cu un scenariu impecabil este cronica, aproape documentară, a unor mentalităţi. Darea de seamă despre ciocnirea, nespectaculoasă, a unor idei, splendid transpusă cinematografic.

Debutul lui Tamhane porneşte de la arestarea şi inculparea unui rapsod popular din India prezentului, care îşi cântă în locuri publice poemele cu mesaje sociale şi politice extrem de critice. După moartea suspectă a unui lucrător din sistemul de canalizare, bărbatul de 65 de ani este luat de poliţie şi trimis în faţa justiţiei pentru că, într-unul din manifestele sale publice, i-ar fi instigat pe muncitori la sinucidere.

Pornind de la un astfel de pretext narativ, filmul îşi etalează lent, dar cu o regie extrem de sigură pe forţa ei de sugestie, descrierea clinică a sistemului judiciar depăşit şi în folosul puterii din India, cu toate hachiţele sale printre care oameni posibil nevinovaţi îşi pierd ani din viaţă.

4. The Assassin (2015) – Hou Hsiao-Hsien
(Les Films de Cannes a Bucharest)

„The Assassin” este o capodoperă a contrapunctului, prin îmbinarea armonioasă a două extreme: contemplarea la care îndeamnă fără drept de apel cadrele lungi ce surprind în special personaje în ipostaze statice, de intimitate, şi viteza excepţională din scenele exterioare de luptă, minuţios coregrafiate şi a căror plasare atentă în întreaga structură de montaj stabileşte ritmul seducător al filmului.

Scenele de nemişcare a personajelor, de non-acţiune, când apar şi puţinele fragmente de dialog, sunt totuşi extrem de bogate vizual şi sonor. Fiecare astfel de cadru este asemeni unui tablou al cărui autor a căutat să surprindă fidel spectaculozitatea, coloritul şi frumuseţea decorurilor şi costumelor de epocă.

Durata lungă şi hipnotică a acestor cadre – de altfel, o binecunoscută marcă a cineastului taiwanez – lasă timp spectatorului, pe de o parte, să observe fineţea lucrăturii şi, pe de altă parte, să intre într-o stare meditativă, necesară pentru a reflecta asupra timpului istoric pe care încearcă să-l reconstituie – sau, mai exact, să-l reconfigureze conform propriei viziuni – Hou Hsiao-Hsien.

5. Cemetery of Splendour (2015) – Apichatpong Weerasethakul
(Les Films de Cannes a Bucharest)

E greu de descris în cuvintele potrivite tipul de cinema hipnotic pe care îl practică regizorul thailandez Apichatpong Weerasethakul. La fel ca în alte filme ale sale, și în „Cemetery of Splendour” timpul cinematografic are o altă consistență, una în care realitatea comunică și coexistă cât se poate de firesc și la vedere cu alte lumi, inducând o stare situată între trezie și reverie.
Durata lungă a fiecărei secvențe, tonul jos în care sunt rostite replicile și o aproape imperceptibilă lentoare a mișcărilor din cadru, dublate de o poveste care aduce împreună trecutul și prezentul, creează o atmosferă care se sustrage percepției obișnuite.

6. The Kindergarten Teacher (2014) – Nadav Lapid
(Ceau, Cinema! Timișoara, Festivalul Filmului Evreiesc București)

„Educatoarea” („The Kindergarten Teacher”), al doilea lungmetraj al scriitorului și cineastului israelian Nadav Lapid, este o experiență cinematografică intensă. Un film care intrigă și creează un disconfort plăcut, pornind de la relaţia dintre o educatoare şi un copil dotat cu darul poeziei.

Societatea israeliană din jurul celor doi, așa cum o lasă Lapid, subtil, să se întrevadă, este una dominată de interese mundane și prozaice, de militarism, de pragmatism, de o tensiune latentă, de militantism chiar și în artă.

De aceea, poeziile pe care copilul le spune în momente neașteptate de reală creativitate și interesul pe care educatoarea (Nira – jucată excelent de Sarit Larry) îl arată la rândul ei poeziei și darului extraordinar al lui Yoav intră în contradicție cu lumea înconjurătoare.
Însă acest aparent maniheism este mereu pus sub semnul întrebării de regizorul-scenarist, în special prin nuanțarea însăși a acțiunilor Nirei în raport cu micul ei protejat. Mai exact, prin chestionarea moralității gesturilor ei de a cultiva și chiar forța sau abuza de talentul al lui Yoav, în pofida dezaprobării tatălui acestuia și chiar a aparentei reticențe a copilului.

7. Arabian Nights: Vol. 1-3 (2015) – Miguel Gomes
(Les Films de Cannes a Bucharest)

Acest film în trei părţi de peste două ore fiecare este tot ceea ce credeai că poate fi o operă cinematografică de autor în cel mai solicitant sens al său, şi ceva pe deasupra. Nimic nu stă în calea imaginaţiei portughezului Miguel Gomes, care oferă un film atât de greu de încadrat, încât orice încercare de definire clară poate părea ridicolă.

Amestecând fantasticul, oniricul, absurdul, satira, documentarul social sau fabula, „Arabian Nights” nu urmează nicio cale prestabilită, nicio aparentă logică narativă obişnuită, lăsându-se condus de un flux pe care fie îl accepţi ca atare şi îi cauţi bogăţiile ascunse, fie îl abandonezi încă din primele minute.

8. Our Little Sister (2015) – Hirokazu Koreeda
(Les Films de Cannes a Bucharest)

O discretă melodramă japoneză de familie, de care Yasujiro Ozu ar fi fost probabil mândru. Un film care emoţionează prin firescul şi naturaleţea ce domină fiecare cadru şi fiecare detaliu al jocului tinerelor şi frumoaselor actriţe. Hirokazu Koreeda aduce cu delicateţe pe marele ecran lucrurile mărunte, şi totuşi atât de importante, ale vieţii şi relaţiilor între oameni.

9. Under Electric Clouds (2015) – Aleksei German Jr.
(Transilvania International Film Festival – TIFF)

Sub aparența unui film criptic, care poate fi interpretat ca o parabolă, „Sub nori electrici” este recviemul unei lumi postsovietice în care trecutul și-a pus decisiv amprenta, iar viitorul cu greu mai lasă loc de speranță. Mișcările neîntrerupte ale aparatului de filmat, prin fața căruia trec zeci de personaje și care surprind peisaje bizare (marcate pe alocuri de culori electrizante), fac ca timpul și spațiul să devină relative, fluide.

Totul este subordonat stărilor de regret, melancolie și tristețe existențială care domină numeroasele personaje din acest univers decăzut, în care nu mai e nevoie de artiști și savanți, tinerii nu mai știu cine au fost personajele malefice sau eroii din trecut, imigranții din Asia Centrală își găsesc cu greu locul, iar vagabonzii, dependenții de droguri și prostituatele sunt uciși fără milă.

10. Taxi (2015) – Jafar Panahi
(Bucharest International Film Festival – BIFF, HipTrip Travel Film Festival)

Instalat, ca șofer, la bordul unui taxi, în care a montat trei minicamere de filmat profesioniste și o capotă transparantă pentru a permite pătrunderea luminii, Jafar Panahi pornește prin Teheran. În mașină urcă diverși „clienți”, cu ajutorul cărora cineastul relevă, prin umor și detașare, mentalități și aspecte controversate ale societății și tradiției iraniene (…)

Dacă regizorul nu poate ieși cu camera pe străzi, atunci aduce poveștile în fața aparatului de filmat, iar mașina devine un spațiu al libertății într-un mediu supus interdicțiilor. Iar privitorul este cel care trebuie să-și imagineze de multe ori ce se întâmplă în afara cadrului (…) Portretul cald al unor oameni simpli, ”Taxi” este un film surprinzător de antrenant și lipsit de spirit vindicativ, deși, în spatele aparentei sale lejerități, se întrevede gustul amar al neputitenței și al nedreptății.

Mențiune specială

Mia madre (2015) – Nanni Moretti

Nu a fost prezentat, din păcate, în niciun festival din România în 2015 şi nici nu are anunţată lansarea în cinematografe, însă „Mia madre”, noul film, extrem de intim, al unuia dintre cei mai mari cineaşti ai momentului, Nanni Moretti, este o lecţie de regie.

Un model de cum un subiect de dramă – boala şi moartea unui părinte – poate fi tratat cu cea mai mare fineţe, fără urmă de sentimentalism şi fără intenţia de a manipula. Şi asta pentru că Nanni Moretti ştie când să oprească o secvenţă pentru a nu deveni gratuit-apăsătoare şi cum să o contrabalenseze cu câte un moment de comedie discretă, doar pentru ca rezultatul final să învăluie spectatorul într-o stare de melancolie cu şi mai mare forţă.

23
/02
/17

„Bacalaureat” (regia Cristian Mungiu)”, „Câini” (regia Bogdan Mirică), „Două lozuri” (regia Paul Negoescu), „Inimi cicatrizate” (regia Radu Jude) și „Sieranevada” (regia Cristi Puiu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo 2017 la categoria „Cel mai bun film”.

22
/02
/17

Cele mai bune filme de peste an vin în 2017 la Festivalul Internațional de Film Transilvania, a cărui ediție cu numărul 16 va avea loc între 2 și 11 iunie. Premiate în marile festivaluri sau incluse în topurile de sfârșit de an ale criticilor, primele titluri anunțate din programul festivalului prefigurează o selecție eclectică, din care nu vor lipsi filme ce abordează teme fierbinți ale momentului - politică, religie, societate - , dar și filme de gen cu cârlig la marele public.

20
/02
/17

Asociația pentru film documentar românesc Docuart organizează în perioada martie - iunie 2017 cea de-a 4-a ediție a Caravanei Docuart, în cadrul căreia sunt anunțate proiecții la Brașov, Cluj-Napoca, Timișoara, Satu Mare, Gherla, Târgu Jiu, Arad și Vălenii de Munte.

20
/02
/17

Ca o invitație la reflecție și empatie, BIEFF supune dezbaterii ideile preconcepute legate de corpul uman – de prezentarea, reprezentarea și auto-reprezentarea lui – atrăgând atenția asupra complexelor implicații socio-politice ale identității. Popularele programe tematice dedicate corpului și performance-ului revin și anul acesta la BIEFF între 28 martie și 2 aprilie.

20
/02
/17

„Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană mai bună ziua următoare decât am fost cu o zi în urmă.” – Sidney Poitier . Actorul din „Guess Who's Coming to Dinner” / Ghici cine vine la cină (1967) este primul artist de culoare distins cu un premiu Oscar. S-a născut la 20 februarie 1927, în timpul unei călătorii pe mare, pe care o făceau părinții săi dinspre insula natală, Cat Island, Bahamas către Miami, Florida, unde mergeau să vândă produsele de la fermă.

19
/02
/17

Singurul film românesc aflat anul acesta în competiţia oficială a celei de-a 67-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, lungmetrajul ,,Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit sâmbătă seara premiul ,,Ursul de Argint” pentru ,,Contribuţie Artistică Deosebită în Cinematografie”, distincţie acordată Danei Bunescu pentru montajul filmului.

17
/02
/17

CRONICĂ DE FILM Inspirat dintr-un roman de autoficţiune al lui Cezar Paul-Bădescu, „Ana, mon amour”, noul film al lui Călin Peter Netzer, prezentat în Competiţia Festivalului de la Berlin, încearcă să reia reţeta stilistică de mare succes din „Poziţia copilului”, însă rezultatul este modest.

17
/02
/17

În această seară, echipa filmului ,,Ana, mon amour”, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, actorii Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu, producătoarea Oana Iancu şi directorul de imagine Andrei Butică, a păşit pe covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Filmul, care a rulat în premieră mondială la Berlinale Palast, de la ora 19.00, va putea fi vizionat pe marile ecrane din România cu începere din 3 martie.

17
/02
/17

DaKINO 26 demarează miercuri, 1 martie 2017, la Cinema PRO, cu proiecția în premieră în România a filmului Manchester by The Sea (6 nominalizări la Premiile Oscar 2017), cu Casey Affleck și Michelle Williams în rolurile principale. Festivalul Internațional de Film DaKINO, ediția a 26-a, va avea loc în perioada 1-5 martie 2017 la Cinema Pro, Studioul Horia Bernea — Cinema Muzeul Țăranului și ARCUB.

17
/02
/17

Regizorul finlandez Aki Kaurismaki a anunțat joi, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, că a decis să renunțe la activitatea cinematografică. Apreciatul cineast are șanse mari să obțină Ursul de Aur cu pelicula sa din competiție, pelicula ''The Other Side of Hope''. ''Sunt obosit. Vreau să încep să îmi trăiesc viața mea, în sfârșit'', a explicat regizorul de 59 de ani.

16
/02
/17

Disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, "Fraţii Dabija", în regia lui Cătălin Drăghici, este un documentar experiment de o oră prezentat prima dată în 2015 în câteva festivaluri (Montreal, Astra Sibiu).

13
/02
/17

"La La Land" a ieșit triumfător duminică seara la cea de a 70-a ediție a premiilor Academiei britanice de film, primind nu mai puțin de cinci trofee din cele 11 la care a fost nominalizat. Musicalul american a primit premiile BAFTA pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră și cea mai bună imagine.

13
/02
/17

Majoritatea românilor (regizori, producători, actori, selecționeri de festival) veniți la Festivalul de Film de la Berlin au participat, duminică seara, la un protest pe covorul roșu, obținut prin amabilitatea organizatorilor festivalului, care le-a acordat un minut înaintea ultimei proiecții din palatul festivalului. Protestul a fost transmis live pe site-ul oficial al festivalului (berlinale.de).

11
/02
/17

Zeci de persoane, prieteni, admiratori, colegi, studenți și oameni simpli i-au adus un ultim omagiu regizorului Radu Gabrea, sâmbătă, la Teatrul Nottara. Sicriul cu trupul neînsuflețit al artistului a părăsit Teatrul Nottara la ora 16,30, în aplauzele celor care au dorit să-și ia adio de la cel pe care l-au iubit și admirat. Radu Gabrea a murit joi la vârsta de 79 de ani.

10
/02
/17

CRONICĂ DE FILM. „Secvențe” (1982), de Alexandru Tatos, un film unic în cinematografia română. Un film polemic. Un sclipitor manifest cinematografic, deopotrivă intelectualist și emoționant. O capodoperă.

10
/02
/17

Ajuns la cea de-a șaptea ediție, Festivalul Internațional de Film Experimental București BIEFF revine anul acesta, între 28 martie și 2 aprilie, la Cinema Muzeul Țăranului și Cinema Elvire Popesco, prezentând în premieră românească cele mai inovatoare experimente cinematografice ale ultimului an, cu un focus special asupra lucrărilor semnate de artiști vizuali proeminenți, ce expun de obicei în muzee și galerii de artă și doar rareori în săli de cinema.

Page 1 of 16412345...102030...Last »