Primul interviu pentru televiziune al actriţei Carmen Galin după 20 de ani de absenţă din viaţa publică i-a fost acordat lui Cătălin Ştefănescu la Garantat 100% şi a fost difuzat pe 9 aprilie, la TVR 1.
Un articol de Liliana Matei|11 aprilie 2017
Carmen Galin este cunoscută şi foarte apreciată atât ca actriţă de teatru, cât şi pentru rolurile sale din cinematografie. În 1995, actriţa Carmen Galin s-a retras complet din activitate şi din viaţa publică, dedicându-se cu discreţie unor acţiuni umanitare. În 2016, a primit premiul de excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.
1
Nu trebuie să mă înțeleagă ceilalți, important este că eu cred că am făcut bine, aici sunt scenograful meu, regizorul meu… Dar n-am spus niciodată că retragerea mea e definitivă.
2
Eu scriu din când în când și nu corectez niciodată. Nici în viață nu schimb, nu corectez. Merg în altă zonă, ca să mă perfecționez. Ca să mă apuc de altceva. Dar de corectat, nu. În 1995 mi s-a întâmplat lucrul pe care nici măcar să-l corectez nu mi-am mai dorit până la vremea asta. Plecase Andrei Șerban, făcusem „Livada de vișini”, făcusem „Trilogia”… El este una din minunile pe care le-am întâlnit. Dar a fost făcut să plece prin gesturi urâte. Atunci ar fi trebuit să-mi dau demisia și să plec. Dar am mai rămas o vreme.
3
Într-o zi de 2 mai 1995 mi-am dat demisia. Colegii mei m-au delegat pe mine să merg la directorul Fănuș Neagu să-l întreb de ce noi n-am primit felicitările, premiile pe care le meritam, în urma unui turneu. Și mi-a zis că n-are bani și că ce vrem noi de la el… „Să vină într-o zi la miezul nopții să vorbească cu mine”, mi-a zis el. Și l-am întrebat: „asta să le transmit eu colegilor mei?” „Asta e tot ce pot să-ți spun, fătucă”, mi-a zis. I-am răspuns că nu sunt fătucă. „Ei, tovărășică…” mi-a zis. I-am spus că nu sunt nici tovărășică și în clipa aia mi-am scris demisia. Și nu-mi pare rău. Dar de-atunci, în fiecare seară, când se face 7 sau 7 și jumătate, eu sunt gata, sunt pregătită de spectacol. Asta e singurul lucru care nu mi-a trecut…
4
Mi-aduc aminte că la o filmare la „Diminețile unui băiat cuminte”, eram cu Dan Nuțu pe platou. Eu eram Stela de la cantină și intram în camera lui. Atunci erau vremurile când eventual puteai să stai într-un combinezon, nu mai puțin… Știu că m-am culcat pe pat, îmi dădeam bluza jos și dl Blaier, pentru că eu rămâneam în sutien, a dat pe toată lumea afară, ca să nu mă simt eu prost. Și când m-am uitat în sus, tot circularul și tot podul era plin de electricieni care se uitau de-acolo.
5
Se câștiga bine din actorie pe vremea aceea… Se câștiga bine în sensul că dacă primeai un rol important tariful maxim era de 40 de mii de lei. Numai că… în străinătate n-aveai voie să pleci, eram căsătoriți, n-aveam copii și nu puteam să stăm împreună. Ce făceam cu banii? Nu știu… Am umblat, într-adevăr, prin lume pe la niște gale de film. Dar la Piatra Neamț sau în Maramureș, unde îmi place mie foarte tare, nu puteam să merg, că nu aveam benzină. Nici până la mare nu-mi ajungea benzina.
6
Eram foarte cunoscută când l-am cunoscut pe Dan Pița. Era un om tânăr, dar mi-aduc aminte că avea părul puțin alb pe la perciuni. Am făcut o călătorie împreună și pe urmă nu ne-am mai despărțit niciodată 20 de ani. De câteva ori lui i s-a spus „dl Galin”… Nu, nu făceam filme acasă, amândoi. Ce făceam? Ascultam muzică împreună mult timp, eu și acum ascult muzică. Știam toate operele pe dinafară. De la primul și până la ultimul acord. Iar cel mai mult mie îmi plăcea dirijorul…
7
Eu, la institut, m-am înscris prima dată la regie. Se făceau niște cursuri pregătitoare și eram împărțiți pe niște grupe. Eu am nimerit la grupa lui Șahighian. Un domn, un boier. Care, însă, cu mine s-a purtat foarte dur. Și după cele două săptămâni de pregătire mi-a spus: „Galino, dacă tu nu dai la actorie îți trag un șut în…” Și s-a dus boieria lui pe apa sâmbetei pentru că mi-a spus-o românește. Iar eu mi-am zis: „dacă zice meșterul Șahighian, hai să mă duc la actorie și mă fac eu regizor mai târziu…” Și de-asta pe toți regizorii cu care am lucrat i-am cam chinuit. Aveam idei tot timpul. Și idei bune. Eu nu puteam să tac…
8
După ce am plecat pe cealaltă planetă… eu am avut și am treabă cu teatrul de dimineață și până când mă culc. Adică… Am foarte multe animale cu care vorbesc. Am avut 28 de căței, majoritatea maidanezi, am avut arici, ariciul Petrică, cu care vorbeam, vorbesc cu păsările de la mine din curte, care vin după mine, îmi zboară pe la ureche și puii lor la fel. De ce vin după mine, ce le povestesc, nu știu… Vin rândunele la mine în curte și își pregătesc zborul de plecare. N-am straturi de roșii, dar am, în schimb, foarte multă iarbă în curte. Nu m-am arătat preț de șapte ani la spectacole, dar știam tot ce se joacă, cine joacă. Unii spuneau că sfidez că nu mă duc. Iar când mergeam, îmi spuneau mulți că am venit să epatez… Dar am avut și am în continuare mulți prieteni, chiar dacă unii sunt dincolo. Mi-am făcut un chioșc în curte, un fel de teatru foarte mic… nu, nu m-am îndepărtat deloc.
9
Am avut momente când simțeam că nu-mi găsesc cuvintele. Pentru că vorbeam foarte mult cu mine, dar cu ceilalți nu. În mine era o gălăgie îngrozitoare… Dar mi s-a întâmplat la o premieră la „Oblomov”, la Bulandra, unde m-am întâlnit cu persoane dragi mie și eram de-o stângăcie teribilă, nu semănam deloc cu mine. Mi-am revenit datorită lor, dar parcă tot nu simțeam bine sub picioare pământul, poate trecuseră prea puțini ani de la despărțire… Acum au trecut mulți… Am avut momente ceva mai grele în viață și lungi perioade în care n-am râs. Eu sunt un om care râde numai când simte. Și când am râs, am simțit că amețesc. Noi, oamenii, suntem, totuși, niște animale mai protocolare și, când ne lipsește protocolul, nu prea știm ce să facem cu noi.
10
Eu nu scriu poezii, scriu doar gânduri… Și pe unul o să vi-l spun, pentru că seamănă cu mine: „Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă, ca să fie o pasăre întreagă. Iar noi, superesteții, i-am mai smuls una din cealaltă aripă, pentru simetrie.” Probabil că eu sunt simetrică acum…
Puteți vedea aici întreaga emisiune înregistrată.
