Pentru regizorul ucrainean Serghei Lozniţa, unul dintre cei mai mari cineaşti ai lumii, documentarele sunt la rândul lor filme de ficţiune din punct de vedere al structurii. Și asta pentru că intervenţia în coloana sonoră şi în montaj este una semnificativă.
Un articol de Ionuţ Mareş|11 august 2019
A fost una dintre ideile principale pe care Serghei Loznița le-a expus într-un masterclass pe care l-a susținut în cadrul celei de-a 16-a ediții a Festivalului de Film Anonimul de la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării, unde a fost invitatul special și unde i s-a dedicat o retrospectivă de șapte filme.
Un masterclass de două ore în care, pentru a-și explica mai bine concepția despre cinema, cunoscutul regizor a folosit fragmente din mai multe filme, inclusiv din cel mai nou documentar de montaj cu imagini de arhivă, „State Funeral”, despre moartea lui Stalin, ce va avea premiera mondială la Festivalul de la Veneția, în afara competiției.
„Indiferent dacă e vorba de ficțiune sau de documentar, exprim ideea principală încă din prima scenă. Nu spun totul, dar las să se înțeleagă despre ce va fi vorba”, a subliniat Loznița. Iar pentru a-și întări ideea, a prezentat începutul din „State Funeral” – o scenă dintr-un film propagandistic de arhivă cu sicriul lui Stalin.
Cadrele cu chipul fără viață al temutului dictator sunt teribil de puternice, așa cum este de altfel întregul cinema al regizorului, pentru care prima scenă dintr-un film este importantă pentru a-i arăta spectatorului „unde suntem și ce se întâmplă”.
„Pentru mine nu contează dacă fac documentar sau ficțiune. Toate filmele mele sunt de ficțiune din punct de vedere al structurii”, a mai punctat Loznița, care se folosește de coloana sonoră, extrem de elaborată inclusiv în documentare, și de montaj pentru a-și dezvolta ideile și pentru a crea sens, care este baza limbajului cinematografic.
„Nu tot ce vedem într-o imagine este realitatea. Prin cinema, adaug sens la o imagine (…) Sarcina mea este să creez sens cu imagini. Încep de la zero, apoi creez sens cu imaginile care vin una dupa alta”, a explicat regizorul.
Pentru el, ultimul cadru sau ultimul episod dintr-o secvență este cel mai important, pentru că acesta creează sensul final. Când a făcut primele documentare, în a doua jumătate a anilor `90, nu se gândea la asta și mergea mai mult pe intuiție. Dar acum, retrospectiv, își dă seama că acest lucru l-a interesat încă de la început.
A mărturisit că și-a dorit dintotdeauna să facă filme de ficțiune, dar că a început cu documentare din nesiguranță și din timiditate. „Am vrut întotdeauna să fac ficțiune, dar atunci, la început, nu era așa ușor. Când studiam, nu știam cum și ce voi face. Nu știam cum să abordez un subiect. Așa că cel mai bine pentru mine a fost să încep cu documentare”.
Primul său film a fost un documentar de studenție, de 30 de minute, „Today We Are Going to Build a House” (1996), pe care l-a realizat împreună cu un coleg, Marat Magambetov. Au pus camera de filmat la fereastra acestuia și au înregistrat activitatea unor muncitori de pe un șantier din vecinătate. La montaj, au creat o senzație de zădărnicie, de dezinteres, inclusiv prin multe gaguri.
„L-am filmat așa pentru că îmi era rușine să ies pe stradă cu camera. Când eram tânăr, îmi era greu și să întreb cât e ceasul pe stradă. Când filmezi, trebuie să fii curajos, să știi unde să pui camera. Am fost crescut ca o persoană delicată. De aceea îmi era teamă să intervin în viețile altora. Atunci când pui aparatul de filmat undeva, e ca un atac. E mai puternic decât atunci când privești pe cineva în ochi”.
Probabil tot ca efect al felului său neintruziv de a fi, al treilea documentar, de asemenea de scurtmetraj (23 de minute), „The Halt” (2000), urmărește diverși oameni dormind într-o gară mică de provincie. Din nou o intervenție puternică asupra coloanei sonore, în special pentru a sugera un contrast între atmosfera intimă din interior și sunetele de tren din afară. Dar și primele idei mai elaborate despre compoziția cadrelor, în tradiția vechiului cinema sovietic din perioada mută – multe diagonale, iar pentru a contrabalansa caracterul static al situației, poziția camerei de filmat este aleasă astfel încât creează întotdeauna o dinamică în cadru.
În ficțiune, îi place să lucreze filme construite din episoade. Iar fiecare episod are propria construcție dramaturgică – o introducere, o confruntare, un punct culminant și un sfârșit.
Spune că lucrează cu storyboard, dar și că, pentru el, filmarea este mai puțin importantă decât pregătirea unui film. „Pregătesc 2-3 luni un film. Cu Oleg Mutu filmez cu o cameră mică unele episoade importante, despre care nu știm cum vor arăta, dacă funcționează sau nu. Dar ideea există de la început”.
Mai consideră că, în prezent, actorii trebuie să fie mai autentici decât până acum, ceea ce poate să însemne inclusiv asumarea unor greșeli. Și asta pentru că paradigma s-a schimbat. Datorită dezvoltării tehnologiei, toată lumea filmează acum și are o experiență cu imaginea. Așa că și actorii trebuie să se adapteze noului context, în care inclusiv oamenii simpli se pot considera sau pot deveni actori ai propriilor „filme”. De aceea spune că el caută să obțină în filmele sale de ficțiune o emoție puternică, pentru a nu lăsa spectatorul pasiv.
În privința documentarelor de montaj realizate cu imagini de arhivă, consideră că este o direcție tot mai prezentă în cinema: „Simt că arhivele revin. Ne vom descoperi trecutul prin arhive. Este o direcție interesantă în care se combină diverse arhive și se creează o nouă arhivă a trecutului”.
Despre „Dunkirk”, celebrul film de război din 2017 al lui Christopher Nolan, spune că este bun, dar că are un mare defect: „În acest film este greșit fundalul. A filmat în Olanda. Totul este curat. Dacă vă amintiți imagini din război, vă dați seama că este praf peste tot. Erau gunoaie, resturi de la arme, cadavre. În filmul lui, totul este curat. Nu avem un singur protagonist pe care să îl urmărim, așa că trebuie să vedem ceva interesant. Este tipul de poveste în care fețele îți pot reține atenția. Însă toate arată aproape la fel. Arată ca fețele oamenilor de astăzi. Sunt soldați care au un mic-dejun bun. Este un lucru elementar. Detaliile de acest fel sunt importante”.
